Da, sunt mamă. Nu, n-am câȘtigat nici o olimpiadă.

Travaliu, mușcături de cearșaf, naștere cum a lăsat-o natura. N-am luat, în schimb, nici o medalie de aur. De partea cealaltă a baricadei, o altă mamă, abia se târăște prin salon, după o operație de cezariană. Nu, nici ea n-a primit vreun premiu.

Piept rănit, scurs, plin de lapte. Nici pentru alăptare exclusivă nu s-a dat argintul. Și nici mama aceea, da, da, cea pe care o arăți cu degetul, de parcă a comis păcat, cea care nopți la rând a păzit biberoanele, nici ea n-a avut parte de ceva.

Și nimeni n-a purtat vreo medalie de bronz că a facut așa sau altfel.

Haideți să făcem cum simțim, cum putem, cum ne urlă instinctul. După el sa ne luăm. După el și după copilul nostru. El ne va spune ce, cum, când vrea.

Și de vei naște natural sau prin cezariană, de vei alăpta sau vei oferi lapte praf, aș vrea un lucru să nu-l uiți: nu-i nici o goană de medalii. Nu-i nimic. Că e mai bine, că e mai rău, că e mai sufletesc, că e mai greu, doar tu vei ști-o.

La sfârșit, adu-ți aminte bine : te va premia al tău pitic, nu pentru tot ce te-ai zbătut a arăta lumii, ci pentru tine, mama lui, cea care și-a scos sufletul, l-a pus în botoșei și i i-a pus în mânuțe. Și sufletul acolo a-nmărmurit. Pentru o clipită, pentru o viață-ntreagă.
O viață plină de bronz, argint și…aur.