Cușca - din Convorbiriile unei mame (partea a II-a)

Am desenat-o de-a fir a păr. I-am tras bine contururile, le-am îngroșat cu degetul, i-am dat formă. Camera unde stau cu copilul meu. Cușca.

Acolo ne trezim. Zi de zi. Ne uităm unul la celalalt, ne îngrămădim de frig în zorii dimineții, apoi mergem să ne spălăm ochii. Îl imbrac. De multe ori, eu rămân cu hainele de noapte. Nu mă vizitează nimeni în cușcă. Apoi pornesc spre-o nouă zi. Hrănesc mica făptură, răsturnăm jucăriile și o luăm de la capăt. Azi, mâine, poimâine, răspoimâine. Continuu.

Uneori, spre seară-mi amintesc, că n-am reușit să mănânc. În cușcă e program fix de masă, apuci, n-apuci, nu mai ai șansă. Pe la prânz, dar nu în toate zilele, reușesc să evadez din cușcă vreo oră-două, cât se odihnește mica făptură. Stau lângă ea, lipită, ca să-mi simtă pielea, mirosul de mamă. Cu toate acestea, eu tot simt că evadez.
Sunt undeva, departe ca-n povești trecute, unde marea sărută cerul cu buze de nisip caniculare. Intru-n apă, simt valurile care-mi revarsă trupul. Ah, ce bine e în apă!
Mă scald, uit, nu mai sunt nicăieri. O secundă, două, trei… tic-tac, tic-tac, tic-… până se aude. Plânsetul, nevoia de mine.

În cușcă, aici la mine, e program 24/24, nevoia e intensă, ca și cum aș fi cochilia unui melc, ca și cum aș fi aripile unui fluture. Cușca nu poate supraviețui fără mine. Trebuie să o îngrijesc, să fiu prezentă.

Cu toate acestea, sunt zile în care… plecăm amândoi din ea.
Zile în care ieșim la aerul rece, ne rotunjim obrajii de râsete unul în fața celuilalt.
Zile în care ne desprindem de tot ce e la fel, în care ne regăsim și ne descoperim.
Zile în care tu-mi amintești și dovedești, încă o dată și încă o dată, că nu e mereu greu, că poate fi și usor, și minunat, și profund, și dincolo de cuvinte.
Zile…

Ne întoarcem iar în cușca noastră. Acolo, numai acolo, îmi dau seama că am născut lumea prin tine. Că am creat peste puterile mele de om. Că am iubit, suferit, atins nemărginitul. Că m-am zbătut și mi-am mușcat pumnii cu dinți de lacrimi. Că am râs până mi-a ieșit sufletul din corp.

Am întărit zăbrelele acestei cuști atât de tare, încât nu pot și nu vreau să se mai rupă. E cușca mea, e cușca noastră. În ea e libertate, e tot ce iubesc, e tot ce mă înseamnă pe mine. Tot ce-mi pulsează. E bătaia mea de inimă. În cușca aceasta, copile, e bătaia mea de inimă. Tu o păzești, zilnic. Zi de zi, stai lângă ea, ai grija să nu o ia la galop, să nu intre-n colaps.

P.S.: Cușca noastra, ca oricare alta, are patru pereți. Cel de sus, tavanul, are-n noapte stele colorate ce lucesc – lumini de la buburuza lampă. Cel lateral e mâzgălit de pitic – carioci, culori și tot ce vrei. Cel paralel cu acesta are mâna micuțului meu- plină de praful de pe jos -impregnată-n el. Și mai e un perete, cel care poartă ușa în țâțâni. Acolo-i lipită o mică foaie. Scrie: 2,500 gr, 48 cm, M, Scor Apgar:10.