Copilul tău ți-e mai bun decât oricine

Eu când am plâns, el nu s-a încruntat. Nu a țipat și nici scrâșnit din dinți. Ba mai mult, a stat lângă mine de fiecare dată.

Eu când n-am putut să fac ceva, el nu s-a îndoit nicio clipă măcar, în gând, de mine. Că nu voi putea s-o fac într-o bună zi. Sau că nu voi putea s-o duc până la capăt.

Eu când am uitat să fac ceva, nici atunci, nu, n-a ridicat vocea la mine. A știut că i se poate întâmpla oricui.

Eu când nu am fost mereu lângă el, nici măcar atunci, nu m-a judecat în vreun fel. Pentru că el e copil, e bun, prea bun. M-a primit și iertat așa cum i-am fost.

El nu m-a comparat niciodată cu nicio altă mamă. Nici prin nevorbe, nici cu gândul, dar mai ales nici măcar cu inima. Nu s-a uitat la cum e și cum face mama lui Andrei sau mama Mariei sau mama lui Tudor sau mama Anei. Lui i-a păsat doar de mine total.

El nu m-a certat niciodată. Mereu a luat totul în joacă, în râset, mereu a știut că viața-i prea scurtă, prea frumoasă ca să te superi pentru un vărsat de ciorbă pe jos, pentru un pus de haine în vasul de toaletă în loc de coș, pentru un deranjat de lucru de la vreun loc sfânt, pentru un stricat de jucării sau un rupt de pagină unei cărți.

El nu s-a îndoit niciodată de el. Eu da. El mereu a știut că trebuie să fie cât poate el, cum poate el, că până aici sau acolo se poate. Nu s-a măsurat, comparat sau crezut că nu e un copil bun pentru mine, mama lui.

Eu n-am iertat și n-am îmbrățișat pe nimeni în secunda următoare după ce mi-a țipat în față. El a făcut-o. Și a făcut-o cu mine, pentru mine.

Eu nu am fost niciodată așa dornic să stau cu cineva, să mă joc mereu cu el, să-l absorb și să-l iubesc la infinit. El da. Sau poate am fost și eu, dar am uitat.

Eu n-am simțit niciodată din partea lui respingere sau că nu vrea să mă ia în brațe oricând, oriunde sau teamă că va pleca de lângă mine. El cred c-a simtit și tare groază mi-e în mine și… de mine.

Eu când am fost furioasă de față cu alții, lui niciodată nu i-a fost pic de rușine cu mine sau nu s-a întrebat nici măcar o idee ce-or zice oamenii ăștia despre mama.

Eu când i-am greșit, el m-a iertat un-doi, fără reîntoarceri, fără resentimente, fără critici și cuțite. Și atunci, am simțit-o din nou. Că oricât aș vrea și aș aduna eu cu mine, el e peste mine cu mult. Iar eu rămân mereu în urma lui. Cu fiecare zi ce crește mai frumos, mai bun și mai deștept, pe mine mă umbrește. Și nu pentru că eu nu l-aș merita. Nu. Ci pentru că necontenit, îmi dă lecție peste lecție, pentru că dincolo de toate acestea, mă face să-mi pară rău pentru toate cele care în fond nu au deloc importanță, dar la momentul întâmplării par să aibă foarte mare-

Că nu adoarme imediat la somnul de prânz.
Că refuză mâncarea pe care m-am chinuit să i-o fac.
Că vine întruna după mine prin casă și prin orice loc.
Că… atât de multe și nespuse.

Și stau. Și îmi adun gândurile unul câte unul. Le pun pe unele într-un loc, pe altele în alt loc. Pentru fiecare bunătate a sa, pun gândurile acolo, pentru fiecare răutate a mea, pun și acolo. Și văd că-mi iese mie în minus mult, în minus de tot și aș vrea cu mâna să le iau, să-mi înfig degetele în cele rele și să le dau către cealaltă parte.

Apoi știu. Că nu-i așa de simplu. Că asta nu se face așa dintr-un clipit de gene și că nu-i un joc cu da sau nu. E mai mult de atât. E despre mine.

Despre răbdare, mamă.
Despre dorință, mamă.
Despre nevoie, mamă.
Despre el, despre tine laolaltă.
Despre iubire, mamă.

Și-n tot abisul gândurilor tale, vei realiza atunci, un clișeu universal înnodat la gâtu-ți: că iubirea nu e tot.

Că e mai mult de atât.
E despre schimbare, despre o continuă schimbare, transformare.
Din tine în el. Sau, cât mai aproape de el.

Pune-ți șosetuțele lui colorate în picioare. Ia-ți body-ul acela de bumbac pe tine. Apoi pantalonașii pufoși. Și acum privește-te. Înțelegi ce vreau să-ți spun?

Copilul tău ți-e mai bun decât oricine.

Credit foto: gratisography.com