Ce-și dorește o mamă de Crăciun?

Un vas din chiuvetă să se ridice și să dea drumul la robinetul cu apă caldă. Altul să apese pe bidonul cu detergent și toate vasele să se spele unele pe celelalte. Apoi să se așeze pe strecurătoare ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Rufele. Rufele să se încolăcească unele pe celelalte, să se împingă până la mașină, să își pună singure detergent cât trebuie și mașina să pornească. Apoi, când se termină programul, ușa să se deschidă, iar ele să se zvânte singure, să se înalțe pe sârma din balcon și acolo să aștepte o zi-două, să se usuce complet. Apoi să se dea jos și direct în dulap să se așeze, unde le e locul.

Gunoiul să-și înnoade punga și să se ducă singur la ghenă.

Și praful să fie suflat de o zână magică invizibilă a casei prin toate colțurile sale.

Mâncarea să se coacă și ea singură în cuptor, să se pună în farfurii de trei ori pe zi și să aștepte pe masa din bucătărie, mereu la fel de caldă și gustoasă.

Și parchetul și gresia și cada să fie mereu lună, ca într-un regat în care nimic nu poate fi murdărit, pătat, cu scame sau firimituri.

Jucăriile să se strângă în fiecare seară singure și să meargă la culcare aranjate frumos în cutiile lor, mai ales lego-urile mici.

Și zilele ălea două fără muncă să se lungească în cinci. Iar ălea cinci de muncă pline să se scurteze în două.

Și, cam atât, cred că atât și-ar dori o mamă de Crăciun, haide, nu-mi ziceți că nu e așa.
Știti de ce ne-am dori doar atât?

Pentru că dacă zi de zi ni s-ar oferi „cadoul” ăsta, poate că nu am mai fi atât de obosite.
Și am sta lângă un brad luminos, într-o seară de decembre și ne-am juca până la miezul nopții cu un pui de om. Și am râde cu gura până la urechi, dar pe bune, și am fi neobosite și fără griji și strălucitoare. Și nu ar mai conta nimic în mintea noastră, pentru că am trăi momentul acela cu totul.

Și n-am mai ști cum a trecut ziua. Nu am mai ști că toată ziua am făcut mâncare și curat și că nu a mai rămas timp pentru joacă.