Ce are copilul ăsta? E răsfățat, nu?

Parcă mă lovise. Peste față, peste ochi, peste nas, peste gură, peste degete.

Așa m-a întrebat.
Ce are, de plânge? E cam răsfățat, nu?

Veneam azi împreună cu grăuntele de om de la gradiniță spre casă. Eu cu ruscsacul plin de merinde, una, alta în spate, iar puiul spunea “bațe, bațe, mami”. Adica brațe. Îl ținusem în brațe până să ajungem la scara blocului. Era obosit, nu își făcuse bine somnul de prânz la gradiniță.

Și vine femeia aceasta spre noi, eu cu mâinile ca o nebună prin buzunare scotocind după cheie și-n același timp în gând mă și-auzeam ce bine, hai că ne deschide ea.

Și mi-o trântește:
Ce are copilul ăsta? E cam răsfățat, nu?

Așa îl vedea ea. Plânge, vrea în brațe, e răsfățat.

Eu credeam că treburile acestea ce le auzeam cu nu-l ține în brațe că se învață sau nu-l ține în brațe că vezi că îi dai nu știu ce boală incurabilă numită dragoste de mamă sunt povești. Dar uite că mi s-a întâmplat. Azi.
În scara unui bloc.
Simplu.
Tăios.

Mă întreb acum dacă bătrâna o fi avut copii. Dacă o fi avut și ea brațele unei mame care să o țină cândva. Mult. Strâns. De fiecare dată când și-a dorit. Poate că da, poate că nu.

Dar mai știu că în momentul acela mi-a venit să-i dau toată dragostea mea lui, puiului. Să las acolo și căutat de cheie și cumpărături și tot. Să îi dau lui, răsfățatului meu, ce voia.

Poate că replicile ei m-au trezit. Poate că ea nu știa că uneori veninul te face să vezi dincolo de realitate.
Poate că a vorbit copilul din ea. Copilul care nu a fost răsfățat.
Nu știu ce supărări o fi avut ea, chiar nu știu, dar mi s-a părut trist și de înghițit în sec că un copil care întinde mâinile spre mama sa reclamă răsfăț.

Ah, nu v-am zis. I-am și răspuns.
Nu, nu e rasfățat, vrea și el să îl iubesc. Așa i-am zis.

Ea a plecat înaintea noastră, noi am rămas amândoi și am așteptat următorul lift. Am ajuns acasă și ne-am iubit. Adică eu am fost o răsfățată și el un răsfățat.

Ce să mai zic? Noi să fim fericiți.
Și voi, răsfățaților.