Bunica

Mi-e dor. De bunica mea.

Ați încercat vreodată să dați jos niște pânze de păianjen de pe pereți? Ați văzut cum continuă să se agațe și să se agațe de el? Așa era bunica mea când eu eram copil. Se agăța de mine ca una dintre acele pânze de păianjen. Sau poate, drept să vă spun, cred că eu eram cea care mă agățam de ea. Eu.

Mamaie în sus, mamaie în jos, mamaie mă ajuți, mamaie vino puțin, mamaie mi-e foame, mamaie mi-e sete, mamaie mergem la câmp, mamaie îmi pui niște pâine cu pate, mamaie…

Dar spuma ei de căpșuni? Nu aveam pe atunci Kinder Bueno, Tedi, habar n-aveam de niscaiva treburi.

Era atât de dulce, de-ți venea să te arunci acolo tot, în castronelul ‘cela minuscul, din care încerca săraca, să împartă porția la trei. Căci eram trei nepoți. Nu știu dacă și celorlalți le spunea asta, dar mie mi-o spunea. Pe tine te iubesc cel mai mult dintre toți. Și asta mă făcea și pe mine să o iubesc cel mai mult dintre toți. 
Ah, bunica, avea ea tertipurile ei. Știa ea ce știa.

Și frigănelele ei unse cu prea mult zahăr, și păturile ei care mă înveleau când adormeam la amiaz’.
Erau reci, de ziceai că a pus cineva zgură pe tine- așa zgâriau. Dar, vă jur, cu pătura aia pe mine, simțeam cea mai mare dragoste de pe pământ.

Bunica. Te așezai la masă și plecai rostogolindu-te. 
Gata, mamaie, am terminat ciorba. 
Stai mămică jos, că avem și felul doi. 
Și după felul doi, venea trei, și apoi încă două feluri de desert.

Bunica. 
Stai mamă, jos, lasă că fac eu. 
Dar ești obosită, mamaie. 
Ei sunt, păi și tu cum ești? 
Și mă dădea la o parte, strângea, deretica, așeza, lua scaunul și se ridica pe el și-și freca temeinic bibelourile.

Bunica. Asculta adesea la un radio numai minunății. Slujbe, muzică populară, știri, câte și mai câte. Mamaie, da tu auzi ce spune ăsta aici? 
N-aud mămică, da e plăcut așa, să știi că nu ești singur. Când vin de la câmp, îi dau drumul și adorm de amiaza cu el, l-aud în surdină.

Bunica. E atât de scurtă distanța între mine și ea, și uite că nu-mi fac timp, uite că mereu zic, lasă că mergem, la Crăciun, de Paște, la vară și trec și trec și trec. Și ce o să mai regret când va trece și ea. Cum o să plâng atunci și o să fac distanța aceea numai ca să-i văd piatra. Doamne, ce dor mi-e de tine, bunica!

Bunica. 
Veneam de la oraș și o trăgeam de mânecă, de fustele-i țigănești, hai, tu mamaie, te scot și eu la o înghețată, c-am salariu acum. 
Nu pot mă mămică, nu pot să-l las pe tată-tău (bunicu’), cine-i face și lui de mâncare, cine se duce după găini, cine dă apă la câne? 
Da lasă, mă mamaie, ca nu mor o zi fără tine. 
Ba da, mămică, ăștia mor.

Așa era bunica. Un om făr’ de care o zi n-ar fi fost, se murea. De foame, de sete, de nevoie.

Doamne, ce dor mi-e de bunica!

Cum îi aduceam un chițibuș și-l punea repede-n vitrină, cum îmi îndesa ultimii bănuți prin buzunare, să nu vază nimeni, ia, bagă-i acolo, ți-iei și tu ceva.

Unde sunt bunicii de altădată? Unde au plecat bunicii aceștia? Bunici cu sapa-n cârcă. Bunici cu hainele cârpite, bunici munciți cu fața neagră de soare?

Ah, bunica, ce om bun și blând.

Unde v-ați dus bunicilor? Vă plâng.

Și-acum, dincolo de umărul meu, nu-i mai simt mirosul. De cartofi arși în ceaun, de vișine coapte, de corcodușe furate din grădină pentru care ne fugărea prin curte, de pătura ‘ceea…. ah, de m-ar înveli și-acum pătura ei…

Văd bunici uitați pe Facebook, bunici în parc ce le spun nepoților- vai, dar urât ești când plângi, lasă c-o să-i zic lu’ maică-ta ce-ai făcut, bunici grăbiți și ei, mai tare decât noi.

Bunici care-au murit. Unde sunt toți? Unde s-au dus?

Eu nu zic că toți s-au dus ori că-s la fel, dar de încă vă găsiți lângă acei bunici, colț de pâine cald și piersică zemoasă, ah, ce fericiți, ce fericiți sunteți!

Iubiți-i, lăsați-i să vă învelească cu a lor pătură, 
căci mi-e tare, 
dar tare dor îmi e… 
de mamaia mea 
și de pătura ei.