Am scris cu degetul pe spatele tău: mama

Și te priveam.
Stăteai pe margine de pat,
Pentru că adormisei
Și-am scris cu degetul pe spatele tău:
mama.

Și mi te-am închipuit
Într-o lume fără viruși,
Într-o lume mai bună,
Mai neafurisită
Și mai mult sunând a omenie
Decât a lăcomie.

Apoi te-am mutat de la marginea patului
Și mi-am dat seama că eu sunt mama
Și poate-s unicul om care o să știe
Unde ți-e limita,
Unde ți-e durerea,
Nevoia
Sau dorința de-a fi strâns la piept.

Am scris cu degetul pe spatele tău mama –
Nu pentru că te credeam al meu,
Ci pentru că mă credeam a ta,
Dar a ta cu tot ce pot –
Să mă năpustesc asupra ta într-un foc,
Să iau de la tine cele pentru care ești prea mic,
Și să te las să te bucuri de cele pentru care nu ești prea mare.

Am scris cursiv
Cu degetul pe spatele tău –
Mama
Cu litere întregi,
Ca și cum liniile lor ar fi putut duce
Către o lume unde liniștea
Să se împace cu tot ce-i afară
Și să nu mai știe nimic
Despre neajunsuri și cele nedrepte.

Într-o cameră,
Într-o noapte,
Într-o singură clipă,
Am scris cu degetul pe spatele tău:
Mama.
Știi de ce?
M-am gândit că atunci când o să pleci afară
La drum
Sau undeva, departe,
O să se vadă pe sub bluza ta
Pe sub rucsacul tău, copile,
Scris –
Mama
Și lumii și războiului și fulgerului
Și celor pline de urât
Li se vor face frică
De puterea unui cuvânt
Mai mare decât ele:
Mama.