Am găsit

Fericire.
Fericire cu obraji de bujori, cu ochi de alună.
Fericire cu păr des și divin, pufos și castaniu.
Fericire cu piciorușe desculțe, ce o iau la alergare cu viteza luminii.
Fericire care vii lângă mine, doar să-mi mângâi obrajii.
Fericire care nu știi să vorbești, dar îmi cânți cele mai frumoase note.
Fericire care nu știi despre lume, dar mă cunoști pe mine atât de bine.
Fericire care îmi muști nasul, mă pupi pe frunte cu salivă, iar pentru mine e de ajuns.
Fericire ce respiri cu aerul din mine.
Fericire ce mă farmeci, mă îndupleci, mă ții strâns ca cingătoarea.
Fericire ce visezi la îngerași ca tine.
Fericire în chip de tine. Copil.

Fericire.
Cine o aduce? Cine o ia?
Unde se găsește de cumpărat? Pe ce raft? Unde ai spus? Bine. Data viitoare mă uit acolo.
Vă spun și vouă:
Cică-n palmă de copil. De n-o găsiți acolo, căutați bine în urechiușe, în ghetuțele-i noroioase ori pline de băltoace.

Fericire.
Se spune că un copil îți aduce totul. Nu știu dacă îți aduce toată fericirea din lume, dar cu siguranță, nestrăduindu-se deloc, el o găsește cumva, undeva, în doze. Mai mici, mai mari.

Copilul meu îmi aduce fericire.

Copilul meu îmi aduce liniște chiar și după o zi plină de gălăgie, de țipete zurlii.

Copilul meu îmi aduce acceptare. Mă accept așa cum sunt: mai rea, mai săracă, mai furioasă ori mai bună, mai bogată, mai cu răbdare.

Copilul meu îmi aduce, din spații paralele, luna și soarele. Le face să se întâlnească una cu cealaltă, sub acoperișul camerei în care stăm.

Copilul meu îmi aduce magie. În tot ceea ce face, în tot ceea ce învață.

Copilul meu îmi aduce o floare, o piatră, un dop colorat de pe jos. Nu-s și acestea părți de fericire?