Ai ajuns cu bine? mă întreba tataie mereu

Deși sunt un om al cuvintelor și le iubesc, mereu am fost de părere că nu trebuie să folosești vorbe prea mari sau fraze alambicate atunci când vrei să transmiți ceva intens sau o emoție. Sau atunci când vrei să îi spui cuiva că îți pasă de el, că are un loc încercuit și conturat undeva în gândul tău și-n tine, sau chiar că îl iubești cu toată ființa ta. Sunt câteva gesturi, cuvinte simple și banale pe care le-am auzit de la tataie al meu.

Care nu mai este astăzi, însă nu încetez să-i aud vorbele atunci când mă prinde de umeri dorul de el.

Pentru că așa e dorul, vine când nu-l aștepți, nu ai ce face.

Am fost de Paște la ai mei, la Zărnești. A venit și sora mea din altă țară și am văzut-o, a fost bine cu toții. I-am văzut pe mama, pe tata, pe mamaie, pe mătușa și vărul meu.

Apoi am plecat și am ajuns acasă.
Eram singură în casă, era atâta liniște de nestrăpuns și la un moment dat mi s-a părut că sună telefonul.
– Ce faci, Kari, ai ajuns cu bine?
– Am ajuns, tataie, mulțumesc! Am ajuns…

Dar eu am știut că telefonul nu sunase. Sunase dorul.
Tataie.
Care azi nu mai e.

Mă întreba adesea:
– Ai ajuns cu bine?
– Ai mâncat azi?
– Te descurci?
– Cum ești?

Tataie nu mi-a zis niciodată să-l sun când ajung acasă.
Pentru că știa că nu s-ar putea culca fără să sune el, indiferent de ceas și de vreme.
Suna întotdeauna.
An de an.
Sărbătoare de sărbătoare.
Nu a încetat niciodată telefonul ăla să sune după ce am fost să-l vizitez.

Nici azi n-a încetat să sune.
Când El nu mai e.

PS: Așa că, de multe ori, nu e un lucru mare să le ziceți celor dragi și iubiți, femeilor sau bărbaților voștri că îi iubiți de nu mai puteți, ci e un lucru imens să-i întrebați pur și simplu dac-au mâncat azi, dacă au ajuns cu bine sau cum sunt.

0