A murit tataie al meu

Mă întreb… de ce plângem atât de mult când ne moare cineva drag. De ce ne doare așa?

Să fie pentru timpul împreună care ne este redat în momentul în care aflăm vestea? Să fie pentru toate momentele acelea pe care le vedem rând pe rând cu omul acela care ne iubea? Să fie pentru că simțim că nu i-am prea fost alături în ultma vreme? Să fie pentru că știm că ne vedea cam rar, poate doar, de Sărbători? Să fie pentru toată iubirea ce i-am purtat-o?

Pentru ce? Pentru ce vin lacrimile șiroaie? E foarte ciudat ce simțim atunci când aflăm că cineva pe care îl iubim a murit. E ca și cum el, Cel plecat, vine în momentul următor lângă noi, se așază și râde. Cel puțin, tataie al meu asta ar fi făcut.
-Nu plânge, copilă, ce ai?
Îmi spunea Kari.
Deci mi-ar fi spus, probabil:
-Nu plânge, Kari, ce ai?
Și i-aș fi spus că plâng pentru el, că uite ce rar am venit pe la el, că mereu a fost altceva. Ba Bucureștiul, ba munca, ba mereu ceva. Și că îmi pare rău. Ce aș fi putut să îi spun mai mult?

Și el mi-ar fi răspuns că e bine, că e de ajuns, că e fericit, că l-a văzut oricum și el pe ăsta mic crescând, atât cât a mai apucat.

Tataie. Un om aspru la privire, dar atât de cald dacă ajungeai să îl cunoști. A iubit-o mult pe mamaie. Îmi amintesc de vacanțele de vară, cum venea cu bicicleta din târg și ne aducea mereu câte ceva.
-Tataie, ne iei pepene?
-Vă iau măi, vă iau.
-Tataie, ne culegi nuci?
-Culeg!
Eram trei. Eu, sora mea și verișorul meu.
-Tataie, ne iei ceva bun?
-Vă iau măi, vă iau.

Și mi-ar mai spune tataie acum că tot plângăcioasă am rămas. Eu i-aș spune că nu. Că plâng mult mai puțin față de nepoțica lui, fetița pe care a cunoscut-o el. Că asta îți face viața. Cu anii, te face să plângi mai puțin.

Și i-aș spune că… îi mulțumesc.
Că ne-a ținut pe noi în vara aia neagră. Când mami și tati au divorțat. Ei, el și mamaie, ne-au primit în casa lor și eu am simțit că am încă o pereche de părinți. Ca și cum mamaie și tataie l-ar fi înlocuit pe tata.
Și nu am cum să uit. Ei stăteau undeva prin zonele de case din Zărnești. Până la școala mea, unde era zona de blocuri făceai cam o oră pe jos, la pas de copil. Aș face cam jumătate de oră mers alert acum. M-a dus în vara aia în fiecare dimineață cu Skoda lui. Se trezea dis-de-dimineață ca să hrănească animalele și încălzea Skoda.
Tataie al meu.
Și eu, în naivitatea și neștiința mea, îl rugam de multe ori să oprească puțin mai departe de școală. Îmi era rușine să fiu văzută că mă dau jos din Skoda. Ce groaznică eram. Dar aveam doar 13 ani și… dau vina pe vârstă, pentru că acum oricum simt prea multă durere în suflet.

Cu Skoda aceea tata ne-a dus în fiecare an la mare, de când eram mică, când era împreună cu mama. Și apoi ne ducea tataie.

Tataie a fost mai mult decât un bunic.
Și era un om tare haios. I i-am prezentat pe cei mai importanți iubiți ai mei: Bogdan, Florin, iar mai târziu l-a cunoscut pe Dorin, tatăl lui Marc.
Pe toți îi descosea. Considera că cine nu bea cu el la masă, are vreo problemă. Ca să nu mai vorbesc de mâncare. Și el trebuia să știe tot. Dar nu o făcea cu o anumită intenție, doar era de o curiozitate ieșită din comun.
Trebuia să îmi anunț iubiții dinainte că urmează un interogatoriu cum nu au avut parte vreodată.
-Și cu ce te ocupi, măi, băiete?
-Da’ ești singur la părinți?
-Da’ ai tăi cu ce se ocupă? Sau sunt divorțați?

Și cu toate acestea, tataie era tare plăcut, nimeni nu-l simțea că e vreun băgăcios, pentru că modul umoristic în care punea întrebările te făcea să simți că acestui om chiar îi pasă de viața ta și vrea să afle mai multe.
Desigur, nu mai era atât de amuzant ani mai târziu, când Dorin era Florin și le confunda numele…

Tataie a fost un om cumpătat, avea grijă, era cu ochii în patru și știa bine că trebuie să pui deoparte, ca să faci ceva în viața asta. Spre deosebire de linia maternă a familiei, mama, mamaie și eu, el era altfel.
-Tre’ să ții de bani, Kari, îmi zicea.
Tre’ să ții.
-Lasă, tataie, că așa cum se fac, așa se și duc.
-Și când nu-i faci, ce faci atunci? spunea tataie.

Tataie al meu a fost mai mult decât un bunic.
Dacă la mamaie mai simțeam diferențe de alint și de favoruri între noi, cei trei nepoți, la tataie nu am simțit niciodată. Era extrem de corect, ca și cum s-ar fi gândit dinainte să își împartă atent iubirea, să se ducă la fiecare dintre noi, să nu ia unul mai puțin și altul mai mult.

Știți ce îmi inundă pieptul acum?
Vocea lui.
Când plecam de la el. Fie că eram mică, fie mai târziu când eram la facultate în București, fie acum când plecam cu Marc de la el, mă suna mereu când intram pe ușă. Uneori mă întrebam dacă el chiar numără orele (cât face trenul până la București, cât face metroul până acasă), pentru că nu știu cum făcea, dar mă suna de fiecare dată fix în momentul în care intram pe ușa de acasă.
-Ați ajuns, Kari? Ați ajuns bine?
-Am ajuns, tataie!
-Să mai veniți, Kari, no bine, vă pup!

Tataie a fost mai mult decât un bunic. Dădea noroc într-un fel ciudat și amuzant, de te înfunda râsul, ținea pumnul strâns și-l întindea. Îi plăcea să îi pupe și pe bărbați pe obraz atunci când se revedeau. Și tataie nu uita nicicând să îndese în palma mea, din pumnul lui ridat și cald, suta de lei.
-Ia, să aveți, să-i iei ceva la băiat.

Tataie al meu a fost mai mult decât un bunic.
A fost omul care a avut grijă de mine. A fost omul care mi-a fost tată într-o vară. A fost cel care mă strângea în brațe și îi era frică să nu mă destram:
-Ce slabă ești, copilă! îmi zicea.

Tataie al meu a fost mai mult decât un bunic. A fost… TATAIE… al meu.

*
Drum lin, tataie! Te voi iubi mereu!
3 Noiembrie 2022

Credit foto: shutterstock.com

0