Omul din prima linie pentru copilul meu

Daca tu m-ai ales să-ți fiu mamă, atunci eu aleg să fiu omul din prima linie pentru tine.

Eu asta vreau să vezi în mine, copile.
Eu asta vreau să simți când mă vezi sau când îți vei aminti de mine.
Eu asta aș vrea să crezi, să simți, să povestești.

Că cineva te-a adus pe lume pe tine. Și că nu era cineva care ți-a dat doar viața, nu era cineva care ți-a dat doar sângele. Și nici măcar cineva care te-a hrănit și te-a îmbrăcat și a strâns bani ca tu să ai ceva când o să fii mai mare.
Eu nu vreau să mă vezi așa. Ci mai degrabă, copile, as vrea sa știi cine sunt eu.

Pentru că noi doi am trăit împreună toate acestea și mie momentele, amintirile, slăbiciunile, nu mi le poate lua nimeni. Nimeni.
Aș vrea să-ți amintești că am fost omul din prima linie când era la tine în inimă dor, durere, nevoi, război, scâncete, nesiguranță.

Aici, din prima linie în care stau eu, mama ta, toate se simt mai adânci, mai calde, profunde și direct pe carnea mea. Aici, din prima linie în care stau eu, e greu uneori să te înfrânezi, să nu te enervezi, să nu urli, să nu îți vină să arunci cu ceva. Aici, din prima linie în care stau eu, îmi sunt urmărite toate mișcările pe care le fac. Toate trezirile, toate gesturile. Unii mă arată cu degetul, alții își vorbesc pe la urechi lucruri despre mine. Și mai sunt și cei care vin pregătiți deja cu pietrele și încep să arunce.

Dar în prima linie, copile, eu nu am timp. Trebuie să țin bine scutul, să le primesc pe toate care vin în legătură cu tine. Trebuie să țin pasul, să nu fiu nici cu unul înapoi, nici cu altul înainte. Aici, în prima linie, iubirea se simte la multe grade, cum nu am mai simțit-o vreodată parcă în viața asta. Însă e o iubire blândă, adevărată, pe viață. Nu se ascunde de nimic iubirea asta. Pentru că e între o mamă și un copil. Aici, în prima linie, uneori cad. Mă dor tare de tot genunchii, îmi fac vânătăi, dar nu știu cum, nu știu prin ce putere dată, mă ridic imediat. Aici, în prima linie, m-am simțit cea mai rea mamă. A doua zi, când răsărea soarele, m-am simțit cea mai bună. Aici, în prima linie, nu prea am vorbit cu nimeni. Nu mi-a venit, despre multe credeam că doar mie mi se întâmplă.

Aici, în prima linie, m-am simțit singură.
Noroc că erai tu, care mă priveai din când în când, copile.
Uneori veneai la mine, mă îmbrățișai, mă sărutai și îmi spuneai să las totul, să vin cu tine.
Le lăsam și plecăm cu tine, dar pe umerii mei le-am simțit mereu. Scutul. Armura. Carapacea. Sulițele.
Știam că sunt acolo în pielea mea și că dacă e să apară ceva, trebuie să le am pregătite.
Când plângeai și eu nu te puteam liniști.
Când m-ai împins.
Când mi-ai spus pleacă.
Și în toate clipele când am fost un om groaznic, pentru că vederea și simțirea îmi erau împăienjenite de furie.

Am învățat multe însă, aici în prima linie.
Să am răbdare.
Să te ascult mai mult.
Să nu te mai grăbesc.
Să nu te mai compar.
Să îți dau să bei din sânul meu.
Să dorm încă alături de tine, dacă așa simt și simți.
Să nu mă mai gândesc la ce-ar fi fost dacă.

Aici, în prima linie unde sunt și acum, recunosc că încă cerul mi-e plin, așa cum e oricare alt cer de pe lumea asta, de răsărituri și apusuri. Că unele sunt senine și bune, altele încețoșate și grele.
Că în unele plâng, iar în altele râd.
Că în unele te țin de mână, în altele simt să îți dau drumul.
Aici, în prima linie, oricum ar fi și orice ar fi, rămân.
Nu am cum să mă mișc de aici, copile.
Nu mai știu care mi-e alt loc mie pe pământ.
Aici, în prima linie, știu că sunt mama ta.

Și nu simt să știu că aș fi altcineva.
Pentru că doar aici, în prima linie, m-am simțit atât de puternică și de însemnată. Și nu vreau să fiu vreun erou. Vreau doar să îți amintești la final că mama era omul tău din prima linie.
Și că în acel loc, orice ar spune ei, eu tot voi sta pe veci.

Credit foto: pexels.com

0