Mamaia mea și banii ascunși din palma noastră

Duminică.
O sun.
Mereu îi tremură vocea când mă aude.
Ce faci, mamă? îmi spune.
Ce zici?

Nu mai aude bine.
Dar vocea îi tremură. Știe că sunt eu. Știe că am sunat-o. Of, de ce nu o sun mai des, îmi spun în același timp.
Și ea începe să îmi povestească una și alta.
Apoi, dă să închidă. Zice să nu mă țină din treabă.
Mereu face așa și mie îmi lăcrimează ochii.
Auzi, să nu mă țină din treabă. După ce că o sun un minut la câteva săptămâni.

Și cum îi aud prin telefon vocea gâtuită de emoție, bunătatea fără margini, îmi trec prin fața ochilor toate.
Mângâierile ei.
Cum mă adormea la prânz când eram mică.
Cum stătea pe margine de pat și mă învelea cu o pătură ca de rogojină.
Frigănelele ei cu zahăr.
Cornulețele cu gem.
Spuma de căpșuni.
Și banii.
Îmi amintesc de ei.

Când am început să cresc toate acestea s-au transformat în bani. Banii din palma ei în palma mea.
Ia-i mamă, să-ți iei și tu ceva.
Nu îi iau mamaie.
Ia-i mamă, haide, să nu ne vadă nimenea.
Frigănelele cu zahăr. Cornulețele cu gem. Spuma de căpșuni.
Nu mai avea timp să mi le facă. Eu am crescut și mă grăbeam. Plecam prea repede de la ea.
Nu mai avea energie, pentru că bătrânețea a început să îi cruțe din zile, din nopți, din ani.

Mamaia mea.
Banii pe care mi-i dădea la fiecare vizită.
Doar ție îți dau, îmi zicea. Dar eu știam că ne dă fiecăruia, nepoții ei, eu, soră-mea și văru-miu. Știam că ne da fiecăruia și că ne spune așa fiecăruia.
Și cum se fâstâcea, cum se ascundea, atunci când plecăm.
Știa că nu pot pleca fără banii ăia în pumnul meu strânși, ascunși, secretul nostru.
Ca să nu vadă nimenea.
Mamaia mea.

Niciodată nu mi-a fost așa de drag de niște bani ca banii aceia de la ea.
Îmi apăsam tare buricele degetelor în ei și se simțea iubirea maicii mele până și-n hârtia lor.
Mamaia mea.
Și banii de la ea.

Așa era ea, până și în bani lăsa iubire.
Așa e și acum, desi mi se rupe inima când îmi îndeasă banii în palmă.

Să mă mai suni, mamică, îmi spune.
Te las să te duci la treabă, săracă de tine.

Simt cât de dor îi e de mine. Simt tot.

Bine, mamaie, bine, închid.
Și-n clipa în care dau să închid, știu.
Că și-ar dori enorm să fie acum lângă mine și să nu ne despărțim așa. Să-mi lase banii ăia de i-a strâns pentru nepoți, în palma mea.

Și să nu ne vadă nimenea.

PS: sunați-i pe ai voștri bătrâni…

Credit foto: freepik.com