Fiecare părinte își duce bătălia. Nu mai judecați dacă nu ați fost în sufletul lui.

M-am gândit multe zile la mama aceea. Mama din metrou. Neagră de furie, părea că mai mult își urăște copiii decât și-i iubește. Era cu trei copii după ea și își pierduse răbdarea.
M-am gândit mult la ea.

Apoi m-am mai gândit la o mamă, pe care am văzut-o într-un filmuleț de pe internet. Își târa copilul de o mână, pe o pârtie de ski și la un moment dat îl lasă jos, ea continuând să meargă și nu se mai întoarce la el. Pentru câteva clipe care durează.
M-am gândit mult la ea.

Și m-am mai gândit la o mamă care era prietena mea și avea un băiețel și încă un bebeluș pe drum și eu am fost la ei acasă. Și băiețelul nu prea mânca, împingea farfuria, scuipa prin ea… Și ea a luat atunci castronul de ciorbă și l-a aruncat în chiuvetă. Se mișca greu din pricina bebelușului din burtă.
M-am gândit mult la ea.

Și am avut gânduri îndelungate pentru multe mame. Pentru mama aceea pe care am văzut-o că l-a apucat pe copilaș de o ureche. Of, cât l-o fi durut, sărmanul. Pentru mama care își mușca limba. Pentru mama care a tras de par. Pentru mama care a înjurat. Pentru mama care a trântit. Pentru mama care a spus aici te las.

Și au început să mă doară atât de rău gândurile acestea, pentru că mi-am dat seama că ele nu erau deloc ușoare.

Și nu zic aici că toate mamele de mai sus amintite trebuiau să procedeze astfel. Nu, nu, nu spun asta. Nu spun nici că sunt vinovate sau nevinovate.

Însă gândurile mele sunt dureroase, pentru că cred cu tărie că pe toate acele mame le-a durut. Le doare. Tare de tot. Le doare tot ce au făcut.

Și ceea ce vreau să vă spun de fapt este că fiecare părinte își duce bătălia. E bătălia sa și are dreptul să fie a sa. Nu e bătălia noastră, de ce să luăm pietre și să aruncăm la prima cotitură?

Poate în părintele acela zace un copil care a rămas acolo, mut și nevăzut.

Poate este singur, complet singur.

Poate nu găsește vindecare.

Poate viața lui nu e deloc așa cum ne-o imaginăm noi.

Pentru că odată ce primești numele de părinte, e ca și cum tu singur, cu mâna ta, crestezi orizontul libertății. Și acolo începi să așezi, să crești, să umpli în fiecare zi, in fiecare oră și secundă din viața ta cu o altă ființă care nu ești tu.
E copilul tău, dar tu ești pentru el siguranța, totul, orizontul.

Îți dai seama?
Orizontul tău de libertate se umple cu o ființă al cărei orizont ești tu.

Și stau și mă întreb. Cum ai vrea să fie orizontul ființei tale mici? Un răsărit? Un apus?
Deschis, închis? Luminos, negru?

Iar dacă în tine se dă o bătălie, două, trei, mii de bătălii, nu îți pot spune decât să lupți.
Nu ai încotro.
Ele oricum te vor durea.
Iar dacă nu le înfrângi, o să te înfrângă ele pe tine și o să ajungă până-n orizontul tău. Și ți-l vor cutreiera, ți-l vor lua în stăpânire.

Nu lăsa ca bătăliile tale să te înfrângă.
Amintește-ti, în fond, că lupți pentru un copil.
Copilul tău.
O viață care abia a început să bată.

Credit foto: Freepik.com