Cum ne vindecăm de faptul de a nu ne fi simțit iubiți atunci când eram mici? – terapie pentru mama 1

Pe Cristina am cunoscut-o printr-o licitație de pe un grup de mame și apoi i-am creat o poezie băiețelului ei, Andrei. Ne-am întâlnit pentru a i-o dărui și am descoperit omul bun ce era. Cristina este psiholog, psihoterapeut specializat în psihodramă și analiză tranzacțională și mi-a răspuns la câteva întrebări ce nu îmi dădeau pace. Sper să vă aducă și vouă lumină și să înțelegeți mai multe.

Despre Cristina:
Numele meu este Cristina Măldăianu (Bîrzoiu), sunt psiholog clinician și psihoterapeut cu drept de liberă practică, atestat de Colegiul Psihologilor din Romania. Știu din propria experiență că alegerea psihoterapeutului poate fi uneori dificilă. Îți voi împărtăși câteva lucuri despre mine pentru a-ți face o primă impresie:

Înainte de a-mi alege această profesie, pe care o practic cu mult suflet și devotament, am fost preocupată de a mă cunoaște și a-mi reconstrui viața. Înainte de a fi profesionist în domeniu, am decis să fiu client, așa cum probabil te gândești și tu, în aceste momente.

Am pornit pe drumul dezvoltării personale din necesitatea de a găsi raspunsuri la dificultățile cu care mă confruntam și de a învăța să aleg diferit. Am descoperit pe propria piele că psihoterapia este un proces lung, uneori anevoios, dar care m-a condus în final la multe rezultate stabile și schimbări în bine.

De aceea, când începi un astfel de parcurs, dă-ți timp, așteaptă-te la experimentarea unei game variate de emoții și rezistente interioare, și, poate cel mai important, acordă-ți șansa de a rămâne în proces chiar și atunci când îți e greu!

Dragă Cristina, spune-mi, ce crezi tu, ca psihoterapeut, dar și ca mamă, cu toată experiența pe care o ai în spate și în cazurile pe care le-ai întâlnit, ce e cel mai important pentru un părinte?

Cred că cel mai important lucru este ca acel părinte să fie bine cu el însuși. Daca noi nu suntem bine cu noi înșine, acest lucru se va repercuta negativ asupra copilului. De exemplu, o mamă care își neglijează nevoile punându-le mai presus pe ale altora (soț, șefi, inclusiv copiii săi) va fi o mamă epuizată, cu resurse puține pentru că a tot dat altora și în final indisponibilă emoțional, chiar dacă fizic e prezentă. Acest comportament al mamei poate fi ca o invitație inconștientă adresată copilului de a avea grijă de nevoile ei. Punerea în act a acestei invitații va fi prin faptul că cel mic va renunța la nevoile lui, la părți din el pentru a nu o supăra pe mama, pentru a o vedea bine, a continua să fie iubit.
Încă de la naștere, ca părinți transmitem copiilor noștri mai mult sau mai puțin intenționat mesaje care le vor modela comportamentul, gândirea, percepția. Cred că atât timp cât părinții sunt bine cu ei înșiși și au grijă de nevoile lor vor putea face față mult mai bine provocărilor de zi cu zi și vor crește copii care vor fi la rândul lor bine cu ei înșiși.

Dar pentru un copil? Ce este cel mai important pentru un copil în relația cu părintele său?

Relația părinte-copil este una complexă și încă nu avem toate răspunsurile, dar cred că fiind prezent în relația cu copilul și atent la nevoile sale este un bun punct de pornire ca relația să funcționeze. Cred că este extrem de important ca un copil să se simta iubit și să aiba o bază de siguranță bună în părintele său. La baza acestui atașament securizant stau două criterii: conectarea și predictibilitatea. Nevoia de atașament este înnăscută și ea asigură supraviețuirea noastră. Acest fapt îl determină pe copil să caute apropierea și confortul la o figură de atașament, în special când percepe un pericol, îl supără ceva sau devine anxios. “În situații de stres, copilul va emite semnale precum plânsul, agățarea, căutarea figurii de atașament. Acestea sunt moduri prin care copilul încearcă împlinirea a 4 nevoi fundamentale de supraviețuire:

•Confruntat cu pericolul, copilul va căuta siguranța
• Confruntat cu situațiile stresante, copilul va căuta confort
•Confruntat cu izolarea, copilul va căuta proximitatea figurii de atașament.
•Confruntat cu haosul, copilul va căuta predictibilitatea.”

Astfel, în încercarea de a înțelege mai bine ce este cel mai important pentru un copil, ne putem întreba cum funcționează relația de atașament pentu a împlini nevoi esențiale precum cele de siguranță, confort, proximitate și predictibilitate. (Clark Baim și Tony Morrison – „Attachement-base. Practice with Adults. Understanding strategies and promoting positive change”)

Este într-adevăr mama mai importantă decât tatăl? De ce atâta împovărare și presiune pe simplul fapt de a fi mamă?

Ambii părinți sunt importanți și fiecare are rolul său. Venim cu o moștenire culturală care delimitează destul de bine rolurile: femeia are grijă de casă și copii, bărbatul asigură hrana, lucrurile materiale. Prin urmare femeia este cea care de regula intră în concediu de maternitate și petrece majoritatea timpului având grija de copil și după terminarea concediului ea continuă să aibă aceleași îndatoriri ca până atunci doar că programul îi e mai încărcat. Timpul petrecut cu copilul influențează conectarea și profunzimea relației cu fiecare parinte. Se vorbește mult despre cantitățile mari de oxitocină secretate de creierul mamei în preajma copilului său. S-a constatat însă că și creierul tatălui când interacționează cu copilul său produce un nivel crescut de oxitocină. Diferențele constau mai degrabă în tipurile de interacțiuni la care răspund mama, respectiv tatăl. Mamele răspund mai degrabă la atingeri, privit ochi în ochi, iar tații mai degrabă la lucrurile ce țin de acțiune: arătatul obiectelor, jocurile.

Prezentul copilului nostru sau felul în care ne purtăm cu el în prezent are într-adevăr legătură cu trecutul nostru? Se spune că suntem un fel de replică a părinților noștri, că umbra lor ne urmărește toată viața. Este așa și dacă da, cum ne explici această legătură atât de strânsă care se menține din generație în generație?

Cu siguranță trecutul nostru, în special copilăria mică (0-7 ani) ne influențează relația cu copilul. Fiecare purtăm cu noi rănile de atunci și ori de câte ori sunt atinse, vom tinde să avem reacții exagerate, neadecvate realității de aici și acum. Când aceste exagerări apar, întotdeauna este vorba mai mult despre noi, despre povestea noastră și mai puțin despre copil. Nu suntem o replică a părinților noștri, avem doar comportamente învățate prin imitație, preluate inconștient și pe care le tot repetăm.

Se poate rupe această legătură? Între noi, replici ale părinților noștri și ei? Cum?

Da, această legătură poate fi modificată prin mult lucru cu sine. Prin intrarea în terapie, oamenii pot descoperi acele mesaje primite de la părinții lor sau alte persoane semnificative din viața lor și care nu mai sunt adaptate vieții lor. Mesaje parentale primite (permisiunile și interdicțiile) precum nu sunt suficient de bun, nu sunt important, nu fi tu însuți etc. ne influențează modul în care privim și reacționăm zi de zi, pe baza lor construim fără să ne dăm seama un scenariu, un plan de viață pe care îl urmăm luni, ani sau chiar întreaga viață. Identificarea acelor experiențe timpurii în urma cărora noi ca și copii ne-am dobândit convingerile legate de sine, ceilalți și viață, ne pot ajuta ca adulți să ne schimbăm deciziile și să ne îmbunătățim relațiile din viața noastră.

De ce țipăm la copiii noștri în loc să îi consolăm atunci când, poate, au cea mai mare nevoie de noi calmi și cu brațele deschise?

În relația cu copiii noștri ne sunt apăsate cele mai fierbinți butoane, pe unele nici nu le știam ca le avem. Răspunsul scurt este că în acele clipe ne simțim copleșiți, stresați și furioși (și este absolut firesc să ne simțim și așa). Chiar dacă pe moment răspunsul copilului ar fi unul compliant, acest fapt nu va rezolva problema. De aici ajungem la al doilea răspuns mai complex, și anume, că facem ceea ce am trăit copii fiind. Așadar, în fața unui părinte care țipă, copilul se va teme și va învăța că a țipa este ceva normal. Drept urmare, când va fi adult și părinte, va tinde să facă față furiei sale în acest mod și să își trateze copilul așa cum el a fost tratat. Din păcate impactul țipatului repetat asupra copilului este unul negativ, copilul simțind frică, anxietate, nesiguranță. Cercetătorii americani au demonstrat într-un studiu efectuat pe copii și părinți din 6 țări că pe termen lung țipetele repetate și pedepsele corporale tind să sporească comportamentele agresive verbale și corporale ale copilului sau din contră, îl vor face mult mai susceptibil la bulling printre ceilalți copii.

Chiar stă în noi, adulții din clipa aceasta, din ziua de azi, copilul de acum mulți ani? Încă îl avem în noi?

Îl avem și îl păstrăm cu noi toată viața. Este acea parte din noi care simte orice emoție și nevoie am avea, care ar vrea iubire, atenție, îi plac jocurile, basmele și miturile. Dacă ignoram această parte din noi (și multi adulți o fac), copilul interior va găsi strategii ocolitoare de a se face prezent.

Cum ne vindecăm de faptul de a nu ne fi simți iubiți atunci când eram mici?

Prin a ne da timp să lucram cu noi înșine. Acolo unde iubirea nu este un dat, e nevoie să construim singuri. Vom avea de parcurs un drum lung, poate ani buni de psihoterapie pentru a dezvolta în interiorul nostru un părinte hrănitor pentru copilul nostru interior și strategii eficiente și adaptate realității noastre de aici și acum.

Și încă ceva important- de ce ne dăm seama de toate aceste lucruri doar atunci când devenim noi înșine părinți? De ce nu și până atunci? Cunosc cazuri de mame ale căror mame le erau cele mai bune prietene. Asta până să apară copilașul în viața lor. Ce se întâmplă de fapt în interiorul, dar și la exteriorul nostru?

Rolul de părinte este unul frumos, însă foarte provocator și mai ales în primii ani de viață ai copilului se reiau și multe aspecte nerezolvate din copilăria noastră, din relația cu mama. Modul în care aceasta sau persoana care a avut grijă de noi s-a raportat la noi, ne va influența puternic în relația cu propriul nostru copil, oferind un model de comportament de care suntem sau nu conștienți și care va ieși la suprafață în aceste momente de vulnerabilitate psihică.
Relația cu mama este poate cea mai profundă și importianta relație a noastră. Uneori este greu de acceptat că această relație nu a fost una atât de bună, pentru că dacă vom acepta asta, va trebui să intrăm în contact cu acele emoții și sentimente reprimate pe care le avem și nu le-am exprimat niciodată. Ducem cu greu o asemenea conștientizare și de cele mai multe ori o descoperim prin autoanaliză sau în terapie.

Cu cât începem mai devreme un proces de dezvoltare personală (psihoterapie, cărți bune citite, workshopuri de dezvoltare personală, autoanaliză) cu atât vom conștientiza și vom identifica mai devreme tiparele disfuncționale din relațiile noastre, acele lucruri dureroase și reprimate pe care nu am vrut să le vedem și pe care dacă vom reuși să le reașezăm în interiorul nostru nu le vom mai duce sau le vom aduce mai puțin în relația cu propriul nostru copil și nu se vor mai croniciza.

Există părinți care nu își iubesc copiii? Cum pot fi ajutați acești părinți?

Din experiența profesională, am întâlnit părinți care nu se pot conecta emoțional cu copiii lor și unii sunt conștienți de această neputință.

Răspunsul își are originea în copilăria lor, în special în copilăria timpurie, din primii ani de viață. Sunt acei adulți care au suferit traume severe în copilăria lor (abandon, neglijență fizică și emoțională, abuzuri multiple, părinți toxici etc.).
Mai exista însă și o altă categorie, acei părinți care deși manifestă față de proprii lor copii comportamente nepotrivite, neempatice, neînțelegându-le nevoile și emoțiile, cred că le fac bine copiilor și că îi iubesc. Părinți care le dau copiilor lor “doar niște palme la fund” atunci cand aceștia sunt provocatori sau le adresează cuvinte nepotrivite “ești idiot, nu înțelegi” sau îi critică excesiv ca să devină mai buni sunt doar câteva exemple dintre comportamentele nepotrivite. Acești părinți cred că sunt sinceri, însă incapabili să își vadă copilul ca individualitate separată de ei, să îi recunoască și împlinească nevoile adecvat și neconștienți de propriile răni sufletești.

***

Continuarea interviului, în cea de-a doua parte. Mulțumesc, Cristina, pentru răspunsuri și deschiderea ta și sper să oferim puțină alinare cât mai multor oameni mari care iubesc oameni mici.
Pe Cristina o puteți găsi aici.

Credit photos: unsplash.com