Oprește-te, până nu e prea târziu

Ține-ți mâna aia în aer. Oprește-o. Încremenește-o. Nu da în copilul tău.
Nu-l trage de ureche.
Și nici palma aia la fund.

Imaginează-ți scenariul invers. Tu ești mică și vine un om mai mare decât tine și îți face una dintre acestea. Cum te simți? Când te trage de par? Când îți dă peste mână? Când te smucește? Cum te simți?

Și mai ales, cum e când omul acela e omul pe care îl iubești cel mai mult, omul care știi că te protejează de orice rău, omul care îți vrea doar binele? Ți-e ciudă și te simți frustrată, căci nu înțelegi cum iubirea poate avea față de furie.

Ți-e ciudă, pentru că te simți neînțeleasă.
Ți-e ciudă, pentru că te simți mica.
Ți-e ciudă mai ales, pentru că nu știi ce să faci și cum să faci. Și pentru că îți vine să plângi și mai tare.

Oprește-ți mâna deasupra căpșorului sau.
Înlemenește-ți mâna deasupra trupșorului său și nu crede că dacă îi ești părinte, poți face tot asupra lui. Chiar nu.

Mi s-a întâmplat un lucru dureros, vă mărturisesc. Am văzut odată un copil smucit și tras de ureche. Am avut un sentiment de groază și de nedreptate. De furie și de neînțelegere. Dar apoi mi s-a întâmplat și mie. Și eu l-am smucit pe copilul meu. Și mi-a venit să mă închid. Nu dincolo de ușa băii. Nu, mi-a venit să mă închid într-o închisoare din care să nu mai ies niciodată.

Poate că și voi o veți trăi. Poate scriu în van. Poate nu ajută cu nimic să vă spun despre ce am simțit eu. Dar de fiecare dată când o să vă vină sa o faceți, atât vă pot spune. Fiți conștiente că regretul pe care îl veți simți imediat după e atât de sfâșietor încât o să vă vină să fugiți până la capătul lumii de rușine și neputință.

Și da, momentele acelea nu se opresc așa, deodată. Ia mult timp să lucrezi cu tine ca mamă, cu tine și cu rupturile tale dinăuntru că sa vezi ce-i cu tine și de ce faci asta, ia mult timp să înveți să te controlezi, să aproximezi timpul, să știi când să pleci, să știi când sa te întorci.

Dar mai mult timp ia să te refaci după ce lovești un copil. Și dacă ar fi vorba doar despre noi, dar nu. Cel mai mult e vorba despre ei.
Despre ei, ai noștri, din noi.
Cum naiba să le facem atât de rău? Cum?

Așa că haideți să ne oprim mâna la jumătate. Și în viteza furiei sale, să ne-o domolim, să o așezăm pe căpșorul acela drag. Să-l mângâiem cu sufletul prelungit în degetele mâinii.

Așa se iartă.
Așa se învață iubirea care trebuie să fie între o mamă și un copil.
Așa crește un copil sănătos.
Așa crește o mamă fericită și bine cu ea însăși.

O mamă liberă, care poate cuceri lumea întreagă prin răbdare și grijă.

Credit foto: unsplash.com