Eu nu vreau ca tu să fii copilul unei mame triste

Aproape în fiecare noapte închid ochii și te văd. Nu pot să adorm până nu te văd pe tine, copil al meu.

Trebuie să mi te imaginez fericit, că să mă pot liniști. Țin ochii și mai strâns și te văd sănătos. Te văd fericit, liniștit, te văd cu doi centimetri în plus și alergând.
Apoi mergi mereu pe lângă mine și mereu te asiguri să nu plec de lângă tine, să nu dispar.

Cu ochii mei lipiți, te văd încă: mai mult tu singur, mai puțin eu care să îți port de grijă la tot pasul. Pe de o parte e bine, pe de altă parte mi-e frică. E o frică din aceea care te face să te doară inima, dar care o ajută să respire în continuare.

Apoi, mă mai gandesc la ceva. Să nu te atingă nimic rău, să nu se râdă de tine, să nu ai boli grele.
Îmi mai imaginez și că nu aș vrea să fii baiatul mamei, ci un copil liber să aleagă ceea ce-și dorește el.
Și în toate clișeele acestea ale vieții pe care mi le doresc pentru tine, îmi dau seama că tu nu știi. Nu știi de ce mă încrunt uneori.
Nu știi de ce rămân undeva în spate mereu.
Nu știi nici măcar de ce am țipat, de ce am plâns, de ce cândva sunt caldă, alteori ghețar.

Tu știi doar atât cat las eu să se vadă, cât las eu să se simtă.
Îmi amintesc ce-am făcut într-o noapte înainte să adorm și să mi te imaginez: te-am tras puțin mai aproape de mine-

– Copil, tu știi de ce sunt eu supărată uneori?
– Pentru că ești singură, mama.

Și să știi că ai dreptate, când mă îndepărtez de tine, sunt singură cu totul. Sunt vântul care-a mai ramas și poate niște ceață.
Sunt mama care nu mai are copil.

Și nu aș vrea să mai treacă vreo zi în care să mă mai simt așa.
În care tu să fii copilul care nu are mamă.
Sau copilul care are o mamă singură. Dar nu singură de tată, ci singură de ea.
Nu aș mai vrea.

Pentru că știi ceva, copile?
Tu mi-ai zis într-o noapte că cei singuri sunt triști.
Și eu nu vreau să fii copilul unei mame triste.

Photo: Little Sunshine Studio