Lăsați copiii la bunici. Ei nu știu ce e între voi.

Am cunoscut o mamă care nu se putea împăca nicicum cu mama ei. Între ele erau multe, un trecut greu, o familie destrămată, iar mama aceasta era copilul devenit la rândul său mamă într-o zi, cu prea puțin sprijin din partea mamei sale, bunica celui mic.

Așa că această mama mi-a spus că ea nu vrea să își mai vadă mama. Mi-a spus că la fel face și cu al ei copilaș. De ce să îl duc pe el să o viziteze, de ce să o iubească? Nici n-ar iubi-o, de fapt. Eu nu cred că ar putea să o iubească.
Așa îmi spunea.

Eu cred ceva. Copiii noștii nu știu ce e între noi, între cei mari. Nu ne știu trecutul, nu știu durerile dintre noi, certurile, despărțirile, ușile trântite, dorința fiecăruia dintre noi, mamă și fiică, pe rând, de a pleca de acasă.

Nu te mai suport, gata, plec.
Pleacă, pleacă. Să vad cine te crește. Nerecunoscătoareo care ești.

Ei nu știu asta.
Ei nu știu tot ce am adunat, tot ce am ținut în noi, între noi. Ei nu cunosc ziduri, ei nu cunosc răutăți, ei nu știu nici măcar să fie mândri.
Ei nu știu ce înseamnă să țină supărarea, să nu dea primii un telefon, să își amărască zilele pentru greutăți. Pur și simplu nu o știu. Pentru că încă sunt puri, încă sunt neatinși, încă sunt atât de inocenți.

Dragă mamă, dacă simți că nu-ți mai iubești mama sau dacă crezi că a ta mamă nu te mai iubește, dă-i o șansă copilașului tău.
El o va iubi. Poate ea pe el la rându-i.
Lasă-l la bunica lui.
Dă-i o șansă.
Asta da, doar dacă simți că acolo, undeva, e o ușă deschisă.
Dacă ușile sunt închise, te înțeleg. În van n-are sens să ciocăni.

Dar dacă încă există o speranță, dacă încă crezi că al tău copilaș tău poate alerga cu bunica lui de mână, ia un loc, gândește-te bine, nu sta între ei. Nu-ți lăsa sufletul amărât să îndepărteze o legătură care se poate naște.

Copiii își iubesc bunicii mult, e ceva din natura lor de a fi așa.

Și am mai cunoscut o altă mamă, în care mă regăsesc adesea, care îmi povestea: dar mama este culmea-culmilor! Cum scapă cea mică la ea, gata, ciocolata, pufuleții, orice găsește ce-i interzis abia așteaptă să îi dea!

Vă spun drept, pentru mine când eram copil, asta era cea mai mare fericire. Complotul meu cu draga de bunica. Să nu-i spui mamei, da? Nu, nu îi spun. Nu afirm că este ceva corect sau sănătos pentru copil, vă exprim doar că eu așa îmi amintesc. Așa am simțit și trăit cu mamaia mea. Răsfățurile ei erau unice, de la ea mâncam cu cea mai mare poftă până și pâine cu zahăr.
Da, pâine cu zahăr, un mare deliciu la vremea copilăriei mele.

Așadar, mai cred ceva. Că bunicii depășesc aceste limite și granițe ale părinților nu din răutate, chiar nu. E tot o formă de iubire, căci ei, bieții de ei, cred că dacă oferi ciocolată copilașului care nu are voie, ei, vezi, aceștia din urmă o să îi iubească mai mult și mai tare pe ei. Eu nu văd în asta răutate sau rea-voință, văd naivitate. Și e o naivitate ciudată a iubirii.

Da, chiar asta este. Credeți-mă pe cuvânt, bunicii chiar nu le vor răul nepoților. Și eu am luat-o personal mult timp. Mama mea sau soacra mea face așa tocmai când eu i-am zis să nu facă.
L-a îmbrăcat prea gros, prea subțire, îi dă așa și așa de mâncare, îl lasă la aia și aia și nu are voie și tot așa.

Apoi m-am oprit.
Am vorbit cu mama mea, cu bunica lui.
Eu am înțeles. Și am iertat-o pentru iubire.
Ea a înțeles și a spus că nu mai face.
Până când, nu știu. Dar sunt acolo ca să iert, să o îndrum și mai ales, să îi înțeleg iubirea pentru copilul meu.

Sunt și eu acolo ca să îi privesc cum construiesc amândoi, bunica și copilul meu, o altfel de iubire, una fără margini, dulce de tot, pe care nu o uiți niciodată: iubirea de bunici.

Credit foto: Reshot.com