O mamă vorbește despre copilul ei

Pe frunte. Acolo te sărut apăsându-mi buzele tare, tare de tot, astfel încât să iau tot de acolo. Mirosul tău de pui ușor plouat, dar atât de drag mie, un iz de transpirație amestecat cu parfumul meu de mamă de peste zi, puțină căldură atât cât să știu că nu ți-e frig.

Pe fruntea ta, copil al meu, am văzut multe.
Am văzut fericirea luându-se la trântă cu cea mai mare supărare.
Am văzut cele mai mari nevoi ale lumii.

Pe fruntea ta am văzut hărți, hotare și pe mine.
Mereu m-am văzut pe mine pe fruntea ta. Acolo sunt frumoasă, neștearsă, sunt neobosită și niciodată plânsă.

De aș fi vreun ilustrator aș încerca să mă surprind, să-mi fac un portret de acolo, de pe fruntea ta.

Ochii tăi. De aici îmi iau curajul de a continua. Mă uit mult la ei. Stau așa, câteodată, în loc și mă uit la ochii tăi cât de clari pot fi, cât de rotunzi și cât de multe încap în ei. Aș putea să-mi revărs tot sufletul îm ochii tăi și tu ai clipi scurt. Nu ți-ai da seama ce ai în ei, dar lacrimile nu ți-ar mai curge.

Mâinile tale. Le țin mereu strâns. La piață. La magazin. Când trecem strada, când te plimb lângă mine. Uneori îți țin mâna atât de strâns că mi-e frică să nu te doară. Dar o fac într-un fel ca să-mi amintesc clipă de clipă, cumva prin epiderma mea prinsă de a ta, că tu ai ieșit din aceeași piele a mea și eu încă sunt datoare să te apăr. Încă.

Mulți ar zice că sunt obsedată de tine.
Că m-am scrântit pe undeva.
Eu le zic doar că asta-i iubirea ce o simte un părinte pentru copilul său, de la zero la… la peste infinit.