Într-o zi când tu o să fii mare

Dacă citești asta, înseamnă că ești mare. Cred că ești și frumos, dar asta nu contează așa mult. Ți-o spune un om frumos, adică mama ta.
Contează mai mult ce e în stânga și în dreapta ta.

Adică dacă te uiți în stânga și ai o femeie în care poți avea toată încrederea din lume, atunci da.
Dacă te uiți în dreapta și ai un prieten pe care îl poți suna la orice oră, care ți-ar da de la el din farfurie doar să îți fie și ție bine, atunci iar da. Ai făcut treabă bună, puiule.

Iartă-mă că încă îți spun așa. Dar asta îmi ești. Pui de om. Ai ieșit din carapacea mea, dintre suflet și inimă. Nu mi-ai stat mult sub piele. Vreo nouă lumi, în care nu am știut cum să mă port. Plângeam, râdeam, râdeam, plângeam. Apoi te mângâiam în jurul buricului meu și acolo te prindem de degetul piciorușului.

Apoi, mult timp, l-am sărutat. La un an ți-am făcut un tort. Ți-am cântat. M-am dus în baie și am plâns rău de tot. Atunci mi-am dat seama că timpul trece. Că puiului îi cresc aripi, visuri și idealuri. Și mi-am mai dat seama de ceva. Că tot ce a fost greu s-a scurs ca nisipul în firida unei clepsidre.

Aș vrea să-ți vorbesc despre niște clipe pe care nu le voi uita niciodată.
Odată mi-a crăpat sfârcul. Ieșea de acolo lapte amestecat cu sânge. Mi-a fost frică. De renunțare, de neputință, de judecată. Acum când mă uit în spate la povestea noastră de alăptare, într-un fel mă bucur că s-a încheiat, în alt fel, în alt fel, oh, de-ai ști tu- acolo se naște o mamă, când alăptează.

Apoi sunt colicii, adică durerile de burtă ale bebelușului, în care oricum te-am fi ținut, scânceai și te chinuiai și eu odată cu tine. Apoi somnul tău întrerupt. Apoi nopțile în care m-ai auzit spunând de multe ori, de prea multe ori, poate, eu nu mai pot. Iartă-mă. Nu știam că ba da, că pot. Apoi ți-a crăpat un colțișor fix din gingie și îți spuneam colț alb.

Apoi prima ta febră. Prima căzătură serioasă. Creșa. Alți oameni lângă tine.
Eu. Eu acolo privindu-te mereu. Ca o umbră. Ca un burete. Ca o perdea ce acoperea geamurile ca să își ia și ea puțină lumină.

Aș vrea să știi că te-am iubit mereu. Cu toate greutățile, cu tot ce a fost negru, cu tot ce am crezut că mi-e imposibil, te-am iubit cu totul, omule mic.

Așa că dacă te vei simți vreodată abandonat, dacă eu nu o să mai fiu sau dacă pur și simplu, sufletul tău va cere o mână de mamă, atunci te rog caută rândurile acestea pe care ți le-am lăsat.
Să nu crezi niciodată că atunci când am țipat, atunci când ți-am aruncat vorbe prea urâte pentru tine, om frumos, să nu crezi că am vorbit serios ori adevărat. Să nu crezi.

Să nu crezi nicio secundă că mi-aș fi dorit să nu te am, să nu te cunosc, să nu fiu nevoită să te învăț atâtea. Pentru că da, am fost nevoită, pentru că asta face o mamă. Își crește copilul din nevoie, dintr-un soi de iubire a naturii și din încă ceva.

Un ceva între ei doar.
Ceva ce nu are cum să mai fie între alte două ființe pe pământ.
O mamă pentru un copil e mama.
Și un copil pentru o mamă e copilul.

Nimeni nu poate rupe cordonul acesta al vieții dintre ei.
Nu există foarfecă să taie așa ceva.
Nu există drum care să despartă cărările lor împreunate.
Pur și simplu nu există.

Pentru că, puiule, despre asta e vorba între mine și tine,
oricât de departe am fi,
oricât de mult timp nu ne-am suna,
oricât de greu ți-ar fi cândva.

Întoarce-te mereu aici,
La mâinile ce ți-au scris aceste cuvinte.
Vor fi acolo.
Gata să te mai șteargă odat’ de dor și lacrimi.

Credit foto: stockssnap.io