Îți mulțumesc că-l faci să râdă altfel decât îl fac eu

Nu neapărat mai mult, nu mai tare, dar îl faci să râdă altfel. Ție, tatăl copilului meu, îți mulțumesc că-l faci să râdă așa.

Veți spune poate că nu trebuie să îi multumești unui tată pentru că este tată, căci asta e ceea ce trebuie să facă, dar eu așa simt.

Simt că alaturi de mine, băiețelul meu n-are același râs. Când se joacă amândoi pe podea lego, fac parcări sau orice altceva, eu, mama, nu mai exist. Se formează așa, un fel de zid puternic, doar al lor și nimeni nu-l poate dărâma. Băiețelul și bărbatul, umăr la umăr, combinația asta între virilitate și inocență, între curaj și teamă, între trunchi și rădăcină.

Tatal tău ți-e trunchi, copile. Ți-e soldat, ți-e învățător, ți-e om lângă tine, ți-e prieten, ți-e confident și călăuzitor.

Mă bucur că ai doi umeri lați pe care să-i strângi la pieptul tău micuț.

Uneori, când mă cert cu tatăl tău, când pur și simplu o luăm fiecare în direcția sa, mi se face un fel de neliniște în mine. Nu eu simt că îl pierd, ci tu. Mereu mă întreb dacă prin cearta mea cu el aș frânge ceva la voi doi, amândoi? Și știu că nu e corect. E despre mine și despre tatăl tău, nu e despre tine. Așa că vreau să-mi cer iertare și de la tine, copilaș.

De multe ori m-am supărat pe tatăl tău și supărarea mea se întindea și până la tine, ca și cum tu ai fi un fel de anexă prelungită a lui, ca și cum tu i-ai fi carapacea, dar nu e așa.

Cred că am confundat imaginea voastră împreună, pe podea, asemănând-o în orișice clipă. Dar trebuie să vă despart și să vă împart și să disting bine lucrurile.

Când nu mă înțeleg cu tatăl tău, nu mă înțeleg cu el.
Când simt că zidul meu și al lui se duce în jos, e zidul meu și al lui. Nu al vostru, nu al nostru.

Tatăl tău are partea aceasta atât de diferită față de a mea. El e pozitivul, optimistul, partea plină a paharului, pentru el lumea nu atârnă de un fir de ață.
Eu sunt pe cealaltă parte a străzii. Eu vin cu teama, cu gândurile nebune, cu îngrijorarea. E bine că ne întâlnim undeva, pe la mijloc, că ne ciocnim, și astfel tu îți iei de la fiecare exact ce trebuie, exact cât trebuie.

Știu că tatăl tău îți e de ajuns și asta îmi ține sufletul cald. Recunosc, mi-a fost teamă la început, când erai mic, mic. Apoi tatăl tău a fost gura de aer de care aveam nevoie ca să ies la suprafață.

Sper ca într-o zi să citești despre mine, mama ta. Despre mama ta care a scris despre tatăl tău. Și dacă tot sper că vei citi asta când vei fi mai mare, îți mai zic și aici:

Mama și tata te iubesc.