Un buton de stop pentru mame

Asta aș vrea să existe. Un buton de stop. Ca în filmul acela Click, să derulăm, să reluăm, să dăm fast forward.

Știu că nu e corect ce vreau. Știu că nu am dreptate. Dar uneori o gândesc și o simt. Doamne, dă-mi un buton de stop.

Azi l-am certat pe copilașul meu. I-am spus că e neascultator și că nu mai suport. Că mă deranjeaza și că mă enervează. Vorbe foarte grele, prea grele pentru orice copil.

Nu am mai avut răbdare, am pierdut-o undeva între țipetele lui pe fundalul conversației pe care o aveam la telefon în interes de serviciu. El escalada pe mine, pe laptop, trăgea de masă, de haine, eu încercam să ascult, să vorbesc la telefon și să scriu în același timp. Paralel, tatăl lui se afla într-o ședință la muncă. Încercam să îi ofer copilașului pixuri, creioane, markerele pe care le foloseam pentru a lucra și hai, ia și o foaie, trage cu o altă mână de un carton pe care să deseneze, rămâi prezentă și la telefon. Era jungla pe pământ la noi în casă.

Nu am mai gândit că trebuie să am răbdare, nu a mai funcționat nimic.
Dacă aș fi avut butonul acela de stop, despre care vă spuneam, ah, ce bine ar fi picat.

Haideți să facem un exercițiu cu butonul de stop. Cum era să-l fi avut de fiecare dată când au fost colicii, dintișorii, pentru fiecare urlet și neînțelegere? Dar ce naiba zic eu aici? Greșit, greșit total. Pai și atunci cum mai învățam a fi părinte?

Când de fapt, despre asta e tot. Despre asta e un bebeluș, un pui de om, o fetiță hazlie, un baiețel poznaș. Despre colici, plânsete, nesomn și alintat și mângâiat și multă iubire peste tot și să te simtă alături cu tot ce ai înăuntru.

În lipsa unui buton de stop, pentru că cred că toate dintre noi ni l-am dorit măcar în imaginație, se simte acum în aer multă amărăciune și vinovăție.
Mă simt ca un fel de mâncare proastă pe care ți-e lehamite să o guști.

El a adormit pe mine, ca de obicei.
S-a încheiat și conversația la telefon, s-a încheiat și cearta, acum e liniște, așa că toată vinovația de mamă iese din mine și se urcă pe pereți, pe lampă, pe tavan, m-am umplut până în gât de ea.
Se simte groaznic.

Nu știu dacă vă scriu ca să luați aminte de la mine, că fiecare își face și cunoaște propriile greșeli.
Nici ca să mă validați sau să empatizați, ci pur și simplu ca să mă ascultați. Ca acolo, dincolo de ecranul telefonului de unde mă citiți, să faceți ceva pentru mine.
Să vă strângeți puii tare la piept. Atât.

Eu mă duc să plâng și să mi-l strâng pe al meu.