Mi-e dor de tine, mama!

Mama și sensul vieții

Am citit recent o carte având acest titlu, scrisă de Irvin D.Yalom. Nu despre ea vreau să vă vorbesc, ci despre titlul acesta care mi-a rămas așa, parcă incinerat în mine.

Mama și sensul vieții.
Cred că fiecare dintre noi, la un moment dat, se întoarce la a sa mamă. Nu o sunăm pe mama zi de zi, dar când e sărbătoare, când am primit un nou loc de muncă, când am câștigat ceva, când ni se întâmplă ceva ce contează pentru noi realmente, atunci ne îndreptăm către mama.

Mama, tu ce crezi?
Mama, tu ce zici?
Mama…
Sau uneori doar îi spunem. Doar vrem să ne asculte, să fie acolo. Mama rămâne un cumul de nedefinit. Rămâne, cred, undeva în noi. Ca un sens al vieții, da, pe care întruna îl răsucim și-l căutăm și-l dorim și-l reproșăm și-l ridicăm undeva sus, sus de tot. Mama ne este ideal și abis, reîntoarcere și căință.

Ne este umăr de plâns.
Brațe de strâns. De câte ori ne-a strâns mama la piept, ne-a lăsat o mână pe spate și spunea mai mult decât toată puterea munților, decât tot infinitul cerului? De câte ori?

Când devenim mame la rândul nostru, începem să ne vedem mama mai bine. O plângem, o înțelegem, o iertăm.

Cred că mama este pentru un om, un fel de flacără. Dar care nu te mistuie și nu te doare. Mama e lumina din flacără. Mamei i-am spus prima că sunt însărcinată. Mamei i-am spus prima că am picat examenul acela. Mamei i-am spus prima când am greșit față de cineva. Când urma o despărțire la mine in viață. Când urma un pod, un adânc, o răscruce sau o prăpastie mai mare.

Mama m-a ținut mereu de mână, chiar și cu brațul ei invizibil. Cu brațul ei de la atâta amar de distanță, m-a păzit mereu. Mă scrutează și mă scrijelește dorul ăsta de mama!
Știți cum se simte dorul de mamă? De multe ori mă gândesc și-mi spun oh, sper că al meu omuleț să nu îl simtă. Dar știu că e inevitabil și că-ntr-o zi îi va fi și lui dor, dor apăsat și mult, așa cum mi-e mie acum, de bunica lui.

Mama și sensul vieții.
Dar eu aș spune că mama e viața. E viața cu de toate. Cu podele pline de spuma detergentului, cu lacrimile ei șterse și ascunse după ce se certa cu tata, cu plasele pline de prea multe pentru noi, pentru mine și sora mea. Mama era cadouri, mama era vorbe bune și blânde, mama era prietena mea cea mai bună. De câte ori nu i-am vorbit așa, fără să mă tem de judecată, i le-am spus în lung și-n lat toate- și pe cine iubesc, și pe cine nu, și pe cine doresc, și pe cine nu.

Și știți ce-mi plăcea mult de tot la mama și nu mă lăsa să mă-ndepărtez de ea? Dom’le, ea niciodată, dar niciodată nu voia să fac într-un fel anume. Cred că ăsta era harul ei. Îmi asculta tot, îmi povestea și-mi sugera, dar decizia, hotărârea grea din urmă mie mi-o lăsa. Și ce bine făcea mama! Cum altfel ar fi putut fi construit un copil mare?

A pus cărămidă peste cărămidă, ușor, cu grijă, dedicându-se minut cu minut, zi cu zi, an cu an și uite c-am crescut și-mi vine –
Să mă urc în primul tren,
Să iau cheile mașinii,
Să iau bilete la primul avion,
Și să fug la mama!

Să n-o mai văd doar în poze și-ntr-un crud ecran de telefon.

Dar nu se poate azi. Într-o zi de 19 aprilie în anii ‘20, nu e posibil. Dar n-o să ne despartă o pandemie.
O dragoste de copil pentru mamă e mai mult și mai dincolo de atât.
Și CÂND VA TRECE, ah, știți ce-o să fac cu dorul ăsta?

Mamei o să i-l plâng în plete.
Mamei o să i-l râd de fericire în ochii ei ridați și buni.
O să-i sărut lumina și o să-i spun că ea mi-e sens al vieții și cărare.

Mi-e dor de tine, mama!