Închide ochii. Unde te duce copilul tău?

Plouă. Mă scutur. Gândurile mele curg din păr și se opresc pe părul tău. Ești călduț. Te sărut pe frunte și-n pielea ta văd lumea. Văd Carnavalul din Veneția, văd Sagrada Familia din Barcelona, văd bucuria și credința laolaltă.

Cu degetul încerc să apăs pe tine și râd. Râd, pentru că nu ești o păpușă din lemn, ești un băiețel adevărat. Ești oasele mele. Ești carnea din mine. Ești inima mea. Ești lumina de la capătul tunelului.

Omulețul slab care mă așteaptă să dorm lângă el. 

Omulețul fraged pe care îl spăl și îl șterg cu atâta dragoste aproape în fiecare seară.

Omulețul meu, care încă e atât de mic și nu a văzut lumea. N-a vazut metropole, n-a zburat cu avioane prea mult, nu știe că a călători e, poate, una dintre cele mai vii și unice trăiri pe care un om le poate avea pe pământul ăsta.

Închid ochii și cu el de mână ating oceanul. Închid ochii și cu el de mână traversez deșertul. Închid ochii și cu el în cârcă știu. Știu că între o mamă și copilul său nu există frontiere închise.

Nu există limite. Nu există singuratate. Și asta e bine. E atât de bine să nu fim singure, singuri. Credeți-mă, credeți-mă pe cuvânt când v-o spun.

Să ne plângem atunci când în case ne va fi liniște, prea liniște, nu gălăgie de la copiii noștri. Nu.

Pentru că gălăgia, gălăgia, dragii mei, înseamnă viață, înseamnă bine, înseamnă veselie.

Și aș da orice. Orice. Ca peste un an, doi, trei, să fiu cu el, cu al meu fiu, unul în fața celuilalt. Să mâncăm spaghete cu sos roșu și usturoi la unison. Ca doamna și vagabontul. Să ne mânjim. Să râdem tare.

Să fie gălăgie în viața și-n inima noastră. 

Credit foto: unsplash.com