E timid, nu? Nu, dar NU te cunoaște

Dragă domnule străin, te rog nu îl mai întreba pe copilul meu dacă este timid. Nici nu îți va spune “nu, nu sunt timid” și ghicește ce, nu îți va spune nici “da, sunt timid”. Așa că, de ce îl mai întrebi asta? 

De ce ai crede asta? Spune-mi așa, la două vorbe între noi doi, tu de-ai sta pe o bancă undeva în parc, sau ai fi într-un lift sau la coadă la pâine și cineva ar veni la tine și ți-ar spune dintr-odată una-alta, ar începe să povestească, să îți pună întrebări, te-ai simți în largul tau? Te-ai comporta cu el ca și cum îl cunoști? Nu ai avea rețineri, limite?

Cred că e vorba doar despre asta, dragă domnule străin. De limite. De faptul că tu pentru copilul meu ești ceea ce ești. Un străin. Un străin și atât. 

Eram zilele trecute la locul de joacă cu al meu mic. Micul voia să ne dăm în balansoar, așa că eu m-am cocoțat repede pe-o parte și înspre noi au venit o fetiță jucăușă cu o doamnă în vârstă, posibil bunica ei. Fetița și-a manifestat și ea dorința de a se da în balansoar, așa că am început să vorbesc cu cei doi copilași, micul meu și fetița. Al meu nu prea spunea nimic. Mă ținea, în schimb, de braț și se dădea pe lângă mine. El, așa ca un pisoi. 

Doamna s-a apropiat de noi.
Dar cum te cheamă? 1 secundă. Câți ani ani? 2 secunde. Ești timid, nu? 

Nici eu nu aș fi avut timp să îi răspund la toate întrebările în cazul în care mi-ar fi fost adresate mie, darămite micul. La ultima însă i-am răspuns. 

Nu, dar nu vă cunoaște.

Vă rog eu mult, nu îi mai faceți pe copii timizi. Sunt atât de frumoși, atât de încrezători în sine, atât de jucăuși și blânzi, dragi, așa cum sunt. 

Ce înseamnă timid? Haideți să înțelegem: 

Dictionarul nostru cel de toate zilele ne spune că “timid” caracterizează în general oamenii, semnificând pe cineva lipsit de îndrăzneală, de încredere în sine, sfios, care denotă lipsă de curaj. Urâtă descriere, aș zice. Mă tot gândesc de ce nu are și ceva bun în ea. 

Iar aici intervin. Eu când văd un copil, văd mult, mult de tot curaj. Văd încredere în sine, văd înflorire, desprindere, ca și cum ai filma zeci de zile procesul de încolțire a unei flori printr-un instantaneu. Cam greu să ne imaginăm, știu, dar priviți-i cu atenție pe copii. 

Mai bine stați pitic lângă ei și pur și simplu nu spuneți nimic. Cu siguranță vă va spune el, micul, ceva. Sau vă va arata. Sau vă va lua de mână. Sau vă va da ceva de pe jos în mâna dumneavoastră. Copiii au puterea extraordinară de a fi mult mai deschiși, mult mai încrezători decât noi, oamenii cu capete și cocoașe mari. Așa că nu-i mai devalorizați. Nu mai spuneți copiilor sau nu îi mai întrebați dacă sunt timizi. 

E simplul fapt de a nu te cunoaște, strâine. De a nu te recunoaște. De a nu ști cine ești în lumea lui, pentru el, lângă el, pentru mama lui. 

E simplul fapt de a nu îți cunoaște intențiile. Ei nu sunt ca noi. Nu pot radiografia oamenii așa cu una cu două și cred, de fapt, că nici noi nu putem, doar avem impresia că putem. 

E simplul fapt de a nu avea încă dezvoltată pe de-a-ntregul capacitatea socială și rațională de a îți răspunde instinctiv, robotizat, la obiect. Sau de a face un gest în acest sens. 

Normal că se apropie de mama lui. Normal că se duce și se cuibărește în ea. Cine să îi ofere siguranța că omul din fața sa, pe care îl vede pentru prima oară, omul care îi vorbește, este în regulă să facă toate acele lucruri față de el? 

Și mai ales, de la cine să își ia călăuza, afirmarea și acceptarea că este normal sau nu să aibă orice reacție simte el să aibă? 

Este în ordine și natural să fie de la mama lui, pentru că ea e centrul său de sprijin. 

Și nu contest faptul că timiditatea se răsfrânge într-adevăr pe un comportament temporal, dar și cu o altă față, înrădăcinată, permanentă, ce poate cauza anxietăți de ambele părți, atât ale mamei, cât și ale copilului. 

Însă haideți să-i privim originea și să nu o agravăm. Sau în cel mai fericit caz, eu nu aș crede că timiditatea e despre rău. Eu cred că e mai degrabă despre sensibilitate, introvertire. Și nimeni, dar nimeni nu poate vorbi lumii atât de tare și de zgomotos cum o fac introvertiții în ale lor gânduri. 

În acest context, Micul nu făcea dovada unui comportament timid, ci doar nu i se oferise timp, răbdare sau pur și simplu conexiune. 

Copiii vor, înainte de toate, să se lege de omul nou din fața lor prin ceva. Te va privi, te va analiza, îți va zâmbi. Va face un gest ghiduș, doar-doar, l-ai observa. Va face un pas către tine, doi înapoi. Așa sunt ei, copiii. Și e perfect normal. 

Să ne jucăm jocul ăsta cu ei. E atât de frumos și de real, căci cred că undeva între portofelul din buzunar, între grijile din cap și între ochii strânși, am uitat total de el. De jocul de-a noi. 

Să îi privim pe copii cu binoclul ochilor noștri. Să le facem cu mâna. Să le zâmbim. Dacă ni sunt dragi, pur și simplu să nu le zicem nimic. Și mai ales, să nu-i mai întrebăm ești timid, nu? 

Să nu le mai aruncăm pălăria asta urâtă pe cap. Ei nu știu cum stă ea, și poate chiar și-o vor îndesa peste părul lor moale. Iar după aceea, va fi greu să le-o dăm jos. Căci vezi tu, tu i-ai spus că e timid. Deci trebuie să rămână ascuns sub ea.

Intră în joc mai bine. Mai ții minte cucu-bau? 

Credit foto: pixabay.com