Mi-a zis odată o mamă că viața-i despre supraviețuire

Tu nu stai niciodată cu el.
Așa mi-a zis Omul ieri noapte.
Cum adică nu stau niciodată cu el?
Păi nu, nu stai.
Și-a fost de ajuns cât să mă dărâme.

Și nu aș fi crezut că șase cuvinte chiar pot dărâma un suflet de mamă. Nu sunt nicio victimă și nu vreau să fiu sau să mă dau. Dar în ochii Omului, eu nu stăteam cu copilul meu. Pentru că pentru el, a-l duce la grădiniță și a-l lua, a-l spăla, a-i face o mâncare caldă, a-l hrăni, a-l schimba, a-l îmbrăca… are rost să continui?- voi știți mai bine decât mine cât de lungă și infinită-i lista asta – nu înseamnă stat cu el de adevăratelea.

Oricum niciodată nu e de ajuns, niciodată nu e bine, ceva nu ai făcut cum trebuia, așa că, mamă dragă, fă-le când poți, cum poți și ce poți.

Chiar nu o să ai cum. Să duci și casa-n spate, să stai printre jucarii și cu al tău copilaș, să-i râzi în brațe și omului, să termini toate ce-s de făcut la locul de muncă, iar peste acestea toate să fii încă plină de energie și cu zâmbetul pe buze. Ca și cum mamele ăstea ce suntem noi, suntem cumva mame-robot, mame făcute din pietre, ciment și baterii care nu se ard niciodată.

Și-n toată agitația și jungla zilei de azi, nu știu de ce mă simt vinovată. Așa vă simțiți și voi? Vinovată că nu am făcut cât se putea. Că m-am enervat prea repede pe copil. Că am întârziat la muncă. Că de om nu mai știu mai nimic. Că eu cu viața mea ce fac? Totul se termină aici?La mine și la copilul din fața mea?

Ca și cum nu ar trebui să îmi fie de ajuns, să ne fim de ajuns, căci care-i scopul la finele finelor? Să fim bine, sănătoși și împreună.
Să nu stau lângă el pe un scaun de spital.
Să avem ce mânca, oricât de banal ar suna.
Să avem ce pune pe noi.
Să ne avem noi chiar bine, întregi la minte și la suflet încât să încapă în el și bune și rele.
Să ne avem clari în judecată, ca să știm când să spunem pas certurilor între noi.

Căci la urma urmei, toți vrem același lucru. Să avem partea aia de fericire a noastră, numai și numai a noastră. Să nu se atingă nimeni de ea. Să fim egoiști măcar acolo. Să știm că orice loc de muncă am pierde, orice partid ar cădea, orice catastrofă ar veni, de-ar fi să ne adăpostim sub prag de ușă, am face-o în familie. Și ne-am duce sau nu toți așa. Am supraviețui împreună. Pentru că vezi tu, despre asta-i viața.

Nu despre timp.
Nu despre buretele din chiuvetă căruia i s-a terminat detergentul de vase.
Nu despre șeful tău care nu are copii.
Nu despre tine nemultumiță la orice pas căci ai uitat să te uiți atent în jur la cei de lângă tine.
Nu despre gândurile care-ți schilodează mintea.
Nu despre stăm în chirie, m-am săturat.
Sau vine bebe doi, cum ne descurcăm?
Sau mama deloc nu vine să mă ajute.
Nu, chiar nu mai e vorba despre acestea aici și acum.