Ia-ți 2 ore, mamă. 2 ore. Din când în când…

În seara aceasta am avut timpul meu singură. Două ore. Am mâncat două felii de pizza artizanală, bune de tot. Cu buffala și mozarella și cu busuioc. Că așa-mi plac mie.

M-am plimbat pe jos. Am făcut la pas Magheru și Calea Victoriei. M-am gândit de câte ori am mers pe-acolo și mi-a fost atât de dor nebun să mă plimb eu cu mine, pur și simplu. Am plâns în mine și am râs.

M-am simțit atât de nu știu cum. De un fel de fericire contaminată. Am mers până am ajuns în Centrul Vechi al Bucureștiului. M-am gândit pentru o secundă, cum ar fi să intru undeva, să-mi iau un pahar de vin. Dar mi-a trecut prea repede gândul, nu știu de ce, chiar nu știu, de ce n-am avut curaj. Înainte mi s-ar fi părut un gest prea banal, iar acum, cu un copil care mă aștepta acasă… mi s-a părut un gest pe nemerit. Ciudată-i mintea asta de mamă, nu?

Apoi, am rămas în Cărturești Carusel. Am atins cărți, le-am mirosit hârtia. Îmi place mult cum miroase o carte. Poate veți crede că sunt nebună, dar îmi place mult de tot.

Și după , am ieșit afară. Am simțit aerul și era totul atât de bine. Atât de liniște, atât de bine eu cu mine doar. Și ascultam în ecouri un tânăr cântând la chitară cu o voce de-mi atingea nu știu ce, dar mă simțeam exact ca o pagină de carte pe care o miroși pentru prima oară.

Simțeam că mă dezbracă, așa de bine cânta. Și-mi dădeam seama, clipă cu clipă, că fericirea e un zbucium nebunesc, un zbucium de moment. Ah, ce bine e să fii fericit! Chiar și cu porția, chiar și la oră fixă, chiar și așa- pentru o tâmpenie oarecare.

Și după, după mi-a venit el în minte:
Marcul meu, puiul meu. Un fel de: ce bine ar fi fost dacă era și el acum, aici- ca și cum, vezi tu, fericirea n-ar fi fost în formă completă sau nu s-ar fi putut manifesta în voia ei totală… fără el, fără al meu.

Și atunci zic, ciudată, ciudată mintea asta de mamă. Sau inima. Sau ce-o fi ea.

A fost bine? Da. A fost. Și cu ce am rămas? Cu două ore pe care, poate, nu le voi uita niciodata. Sau poate că le voi uita. Habar nu am. Un lucru rămâne însă în picioare: copilul meu e în mine, oriunde-aș fi, orice aș face.

Așa cum în fiecare dintre noi îi e copilul. N-avem cum să-l scoatem de acolo sau să-l ștergem sau să îl punem pe stop. Nu, nu există buton de pauză la sufletul unei mame. Nu există și gata.

Dar da, există dorința de libertate.
De două ore în care să stai tu cu tine. Să plângi. Să râzi. Să citești. Să faci o baie. Să îți pui o mască. Să îți cumperi ceva. Să bei paharul acela de vin. Să îți dai voie să-ți fie dor… de la distanță. E cel mai încărcător dor, promit.

Pentru că atunci când te întorci acasă, ah, copilul tău ți-e tot, iar tu, mamă dragă, ai toate resursele din lume cu baterie plină și-o poti lua de la capăt.

Gânduri
29 ian.2020

Credit foto: unsplash.com