Mi-e dor de tine, Om al meu
Descrețește-ți fruntea aia, adu-mi-o mai aproape și lasă-mă să ți-o sărut. Ah, de-ai ști tu câte mă apasă și cât de multe te apasă.
Mi-e dor de tine, Om al meu. Lasă-ți și tu, măcar pentru o seară, brațele acelea tari să-mi alunece pe spate. Imaginează-ți numai. Cum ar fi să nu mai fii atât de încărcat de tot.
Mi-e dor de tine, Om al meu. Să mi te așezi pe piept și să-l asculți cum bate. Și să nu mai zici nimic.
Mi-e dor de tine, Om al meu. Să-mi fii prieten, zeu, puțin mai mult decât un soț pe-hârtii, puțin mai puțin decât un tată care pleacă dimineața, muncește și ajunge seara- doar ca a doua zi s-o ia din nou din loc, mecanic. […]
Mi-e dor de tine, Om al meu. Care să zică uite așa într-o zi de marți spre miercuri:
Ce frumoasă ești azi!
Sau- ce multe ai făcut azi!
Sau- dar tu mai poți, iubito?
Mi-e dor de tine, Om al meu. Ca tu să-mi săruți fruntea, ochii și înlăuntrul. Să m-asculți cum plâng, cum râd. Să mă mângâi simplu, cu un fir de păr peste urechea-mi și să nu-mai zici de rău:
Dar tu nu stai deloc cu el, cu copilul nostru.
Dar ce ai făcut toată ziua?
Dar ce mai ai?
Mi-e dor de tine, Om al meu,
Când înainte de-a fi Tată, erai mai tânăr și mai greu plecai de acasă.
Și stau și mă întreb acum:
Ce am facut sau cum de s-au schimbat cu toate,
De la un copil făcut
Din noi și din ce-am avut
Mai drag și mai adânc- tot noi?
Dor de tine, Om al meu.
Credit foto: Liviu Botofei