(XVII)*Celei care nu mai e singură*

Pentru că ai la cine sa ajungi acasă. Și uneori, asta contează cel mai mult.

Pentru că ai pe cine să mângâi.

Pentru că are cine să-ți plângă în brațe.

Pentru că ai pentru cine să zici hai că mai pot, încă puțin și trece.

Pentru că niciodată viața nu ți s-a părut mai frumoasă, mai grea și mai plină.

Pentru că nu mai ești singură. Iar în momentul în care ai realizat-o, a fost momentul în care te-ai schimbat. Nu ai mai fost doar tu. Au fost el și nevoile sale de tine. Nu mai era doar despre tine. Era despre el și despre cum să-i scrii povestea.

Pentru că niciodată nu o să mai fie liniște. Sau cel puțin așa o să ai impresia. Pentru că atunci când chiar va fi, îți va fi al naibii de frică. Tu, cea care nu mai erai deloc, deloc singură, dintr-odată te-ai întors la viața de dinainte, ca atunci când te dureau camera goală și pereții muți.

Pentru că într-o zi, o să uiți tot. –

Câte scutece ai schimbat pe zi,
Cât de puține ore ai dormit pe noapte,
Cât de mult ai plâns ascunsă,
Cât de frică ți-a fost,
Cât de multe n-ai știut,
Cât de vinovată te-ai simțit,
Cât de mult ți-ai urât corpul,
Cât de mult nu te-ai mai recunoscut,
Cât de dor ți-a fost de prietenele care nu te înțelegeau deloc când nu mai răspundeai la telefon,
Cât de multe certuri au fost între tine și el, tatăl copilului tău.

O să uiți tot, toate aceste câte și nespuse, care atunci ți se păreau mari și apăsătoare, iar acum le vezi mici și fără de simbol. Și asta, doar pentru că acum nu mai ești singură.

Pentru că o să știi că n-ai iubit degeaba. Că n-ai plâns degeaba. Că n-ai trecut prin tot degeaba. Și când va căpăta formă, adică trup zvelt și fond, adică suflet de aur, va fi nimeni și nimeni altul decât copilașul care a fost lângă tine. De la prima lui zi, în tine, până la ani mulți, lângă tine.