Perna

Am închis tot.

Telefon, gânduri, răspunsuri pentru alții. …
Simțeam că azi, în oboseala și treburile zilei,
Ți-am fost ție prea puțin
Prea puțin, of.
Prea plină de altele,
Prea goală de tine,
Copil al meu, al meu și numai al meu
C-așa zice și simte o inimă de mamă.

Așa că-n noaptea aceasta,
La ceas de somn-
Am lăsat totul
I-am amânat pe ceilalți
Și am vrut să fiu a ta doar
Ți-am mirosit pielea,
Ți-am sărutat bărbia,
Ți-am mângâiat ca-n noapte de noapte:
Părul, obrajii, degețelele
Piese de magie vie-

Tu erai luat de somnul nopții […] Dar ziua mea cu tine o simt acum și-aici, prea scurtă
Căci azi, azi, am fost atât de puțin-
Atât de puțin lângă tine!
Chiar de am fost în casă-
Nu ți-am fost acasă
Chiar de m-ai văzut: mami, hai la joacă, hai!
N-am venit, n-am venit.
Eram bolnavă, nu puteam și
nu simțeam nici a vorbi.

Aș vrea să cred că tu… că tu și copilașii toți, că voi toti simțiți când mama e bolnavă-
Și chiar o cred:
Parcă altfel m-ai mângâiat azi,
Parcă altfel m-ai înțeles azi,
Parcă altfel m-ai iubit azi-
Cred că… un pic mai mult
Sau, poate, o mamă bolnavă așa vede și simte.

Moș Ene, i-am zis, mai lasă-mi-l puțin!
Căci, uite acum, la ceas de somn,
Mi-e-un dor nebun și o ciudată remușcare
Ca o febra, ca o tuse ce nu se rupe nici cu rugăciuni
De el, de copilașul meu!

Dar nimeni nu m-ascultă acum.
Noaptea cade peste noi, copilașul ochii mari și-i face mici:
Mici,
Mici,
Și-as vrea să-i rămân acolo cumva,
Băgată între iris și pupilă,
Cum îl sărut și îi zâmbesc-
Îl văd că zâmbește și el în somnu-i ce îl fură.

Zâmbește.