Tu… când respiri?

Ce mai faci? Am auzit că ești mamă.

Ce mai faci? Am auzit că nu mai știi când să respiri. …
Ce mai faci? Am auzit că nu mai știi nici cum să te mai întorci mai repede de la serviciu ca să-ți vezi și să-ți mângâi fărâma de om, nici cum vei face să duci toată casa în spate, rufe murdare, podele pline de praf, hârtii de descurcat.

Ce mai faci? Am auzit că nu mai știi cum să le iei, unde să tragi linie, unde să spui nu, nu pot, unde să pleci când toate-ți zdruncină-n tâmple.
Ce mai faci?
Poți… să respiri?
Poți să te duci până în parc să atingi iarba?
Poți să te duci până la primul magazin dintre blocuri și să îți iei din mărunțișuri o ciocolată, un suc, un chițibuș?
Poți să îți iei rochia aceea? Da, da, rochia aceea frumoasă, care te făcea să fii tu, plină de tine, de dorințe, de tot ce vrei tu ascuns?

Ce mai faci? Oprește-te. Ia un loc. Vorbește-mi despre tine. Despre ce te doare. Unde? Pune mâna.

Spune-le cu voce tare. Țipă. De ce? Pentru că e mai bine.
Ieși în aerul rece de pe balcon și ascultă-mă bine:

Într-o bună zi omul ăla mic ce te face atât de neputincioasă acum, se va face mare.
Într-o bună noapte, omul ăla mic, nu va mai plânge și va dormi liniștit.
Într-un an vor rămâne doar amintiri și mărturii din tine.

Așa că… dă-i bătaie. Să știi că nu ești singura.
Aruncă în aerul acela rece lacrimile tale calde.

Și apoi… respiră-l. Du-te în urmă. Mai în urmă. Mai.
Mai ții minte? Când ți l-ai dorit cu totul, cu gândul, inima și trupul?
Respiră.
Știu că e greu să simți că nu te mai recunoști.
Respiră.

Știu că e și mai greu să treci în fracțiuni și milisecunde de la extaz la disperare, la exasperare. În secunda aceasta râzi la el, cu el, de el, îl ții în brațe, îl săruți, îl gâdili și vă jucați și în secunda următoare îl cerți, țipi, te schimbi cu totul. De ce ai vărsat apa, de ce îmi dărâmi lucrurile, de ce îți tragi de haine, de ce, de ce, de ce. Uneori ai impresia că te deranjează orice prostie, orice neputință, orice ar face el, omul acela mic.

Respiră. Nu ai greșit cu nimic. Sunt atât de deștepți și atât de perfecți copiii ăștia, încât știu unde să apese, unde să ne testeze, unde să încerce să ne depășească. Nu e vina lor. Îți jur. Au doar nevoie de noi, așa neputincioase și absurde uneori, absente și goale alteori.

Respiră. Chiar nu faci rău. Mai bine să recunoști, să spui , să vorbești. Nu te afunda. Nu te uita în jos pe marginea balconului tău. Nu crede că e totul iad. Dincolo, în camera aceea, da, da, camera aceea pe care ai parcurs-o în lung și-n lat și ai aranjat și ai așteptat să vină el sau ea, dincolo de pereți, de ușa balconului tău și de nebunia ta de moment, e raiul tău.

Respiră. Încă o dată. Și trezește-te la realitatea unei vieți care, oricât ar fi acum a naibii de grea, e plină de iubire. E un aer rece mult prea viu și frumos ca să nu-l respiri.

Respiră. Și mai mult. Și mai mult. Și mai mult.
Spune-mi… ce simți?

Credit foto: unsplash.com