Fără

Mă doare că tu nu mă mai vezi.

Mă doare cum te porți, deși tu știi cât mă doare și pe mine. Mă doare că ajungi târziu uneori acasă și eu singură nu mai pot. Nu mai fac față, iar eu sunt un munte de om. El e o fărâmă din muntele ăsta de om și uite că are forță mai mare decât mine.

Nu mai fac față. Cui să vorbesc dacă nu ție? Cui să îi spun dacă nu am cui?

Mă doare că tu nu mă mai auzi demult, că tu nu mai înțelegi ce-ți spun, ce-ți arăt, ce-ți simt.
Mă doare că tu crezi uneori că sunt o mamă rea. O mamă neajuns de bună pentru copilul tău.
Mă doare că tu nu mă mai vezi. Că nu vezi nici ce fac, nici că atât pot sau cât de bine ar fi să te aud și eu zicând le faci cum poți, dar le faci bine.

Mă doare.

Rămân cu durerea în gât, undeva atârnată între mine, cea care te iubește și între cealaltă- cea care se întreabă. Ce ai? Ce e cu tine? De ce ești furios pe tot ce fac eu? Cu ce-s de vină acum‪ și azi și mâine? ‬

Mă doare că în mine vezi doar jumătăți. De femeie. De mamă. De soție. Nu mă mai vezi întreagă, nu mă mai vezi completă, uneori rămân goluri lungi și adânci si eu le ling, c-un fel de pansament al resemnării, care, îți jur, ustură și ustură dincolo de fibră, dincolo de piele, dincolo de inimă. Tu chiar nu mă mai vezi deloc?

Mă doare când nu răspunzi la telefon și eu am nevoie de tine. Mă doare când mă critici, când mă judeci, când arunci în mine fără să fii acolo lângă mine zi de zi, noapte de noapte și să vezi cum e, să vezi cum se simte, cum le simt eu. Mă doare că nu mai înțelegi nimic din cine sunt.

Știi ce sunt, sunt o mamă. Dar ai pierdut noțiunea banală și odată profundă a ceea ce ne lega. Iubita ta, prietena ta, omul tău de dreapta.

Spune-mi cum vrei. Dar nu-mi mai spune că tu nu știi, că tu nu înțelegi, căci doare, doare prea tare.

Să mă știu aici, să te știu acolo. Suntem unul lângă celălalt și uneori nici măcar nu îți pot vorbi. Nu mă mai lași. Nu mă mai asculți. Nu mai vorbești.

Să știu că am făcut tot ce am putut mai bine, dar tu să nu știi toate acestea.
Să știu că am și greșit și am cerut iertare. Da, am recunoscut și ți le-am zis. Că nu pot, că așa sunt, că e greu acum, om mare, să schimbi un- doi păcate și defecte.

Doare prea tare. Și atunci, te rog doar.
Răspunde-mi când vorbesc cu tine.
Privește-mă când nevoie am de noi.
Unde ți-e mâna? Unde ți-e brațul, unde ți-s inima și pieptul ce băteau gâfâind de beție după ce aveam noi, doar noi doi? Unde?

Mă doare că te-ai oprit și te oprești mereu. Din a mă iubi, din a încerca să vorbim. Ca doi adulți, ca doi părinți.

Nu vreau să stăm împreună pentru acest copil. Vreau să stăm împreună pentru noi. Pentru că, dincolo de covorul ăsta murdar pe care ne-am șters întruna de mizerii și noroi, e podeaua pe care am făcut dragoste, pe care ne-am jurat ca nebunii tot ce nu gândea Universul.

Pentru podeaua aceea.

Și pentru tavanul la care priveam, mână în mână, trup pe trup și plănuiam o fericire absurdă și de nedeslușit:
pe el, cel care între noi acuma-i.