O geantă și un suflet de mamă

O deschid. Nu mai știu ce caut exact. Și oricum, uit. Uit când văd ce e în ea. Un scutec de-ale tale, două mașinuțe, un avion roz (da, roz, chiar dacă ești băiețel, și ce ?), un pachet în care mai sunt câteva șervețele umede, tot al tău. Mai sunt în geantă și altele. Ale mele. Cheia, o carte, nu știu… și ce mai contează?

Eu mă opresc la scutecul tău. La mașinutele tale. La avionul roz. La șervețelele umede care, oricât aș vrea eu acum, tot nu îmi… aduc mirosul tău. Mă șterg pe mână, mă frec bine de tot, aproape că mă doare pielea și apoi îmi miros palma. Unde ești, băiețel? Unde ești, tu, mână de om?

Te caut aici, în geanta asta veche pe care o port zi de zi la muncă și niciodată nu scot din ea nimic din ce-i al tău. Le las acolo, ca și cum ar purta fiecare dintre ele ceva viu de-al tău, ceva ce îmi dă siguranța că te car cu mine, zi de zi, că-mi ești acolo în geantă. Pe scaunul din metrou, pe scaunul din autobuz, pe scaunul de la biroul unde sunt fără tine.

Ești aici, la doi pași de mine, în geanta mea. Dar eu nu te aud, nu te văd, nu te simt. Nu știu nici dacă râzi sau plângi acum. E ciudat cum m-am obișnuit zi de zi cu tine lângă mine, să-mi mișuni printre picioare, să mă tragi de mânecă, hai, mami, la nani, hai mami la joacă.

Acum îmi beau cafeaua în liniște. Cu fiecare sorbitură, îmi dau seama că am timp să închid ochii. Să gândesc. Să mă doară liniștea asta a naibii de ciudată și grea! E o geantă doar. Ce am?
Am, că ești tu în ea. Am, că orice aș face, tu ești parte din mine și te ascunzi în locuri în care nu mă aștept.

Te găsesc mereu la un pas de mine, chiar de nu-mi ești aici. Ești minunat, copile!

Un scutec, două mașinute, un avion și un pachet de servețele umede.

Îl deschid. Nu mai știu ce caut exact. Și oricum, uit. Uit când văd ce e în el.
Tu, tot.
Tu, de la degetul mare de la mână pe care mi-l arăți mereu cerând alinare, mami, buba, dede (adică, mama, mă doare degetul, a făcut buba), iar eu suflu și îi spun hei, degețel, ești mare, las’ că trece; până la degetul mic de la picior, căruia îi spui mereu michi (adică degetul mic) și ți-l ferești când vreau să îi tai unghia, ca și cum tu deja știi că are unghia prea mică și nu-i nevoie s-o mai tai.

Ești întreg. În sufletul meu ești întreg. N-am cum să te scot. Te păstrez acolo și îmi dau seama că nimeni, dar aboslut nimeni n-are cum să te mai scoată afară de acolo.

Nici din suflet, nici din geantă.
Ești minunat, copile!