În noaptea în care te-am grăbit să te culci
În noaptea în care te-am grăbit să te culci
Acum că scriu și-mi amintesc, degetele-mi îmi vine să-mi ciopârțesc,
Pentru că-n noaptea aceea, eu ți-am zis cu glas tăios –
Taci odată, bagă-te la somn!
M-am întors cu spatele și mi-am dorit cu toți porii și crăpăturile din mine să adormi odată.
În noaptea în care te-am grăbit să te culci,
Cu voce blestemată am vorbit, ci nu, nu cu vocea mea de mamă –
Caldă, blândă, pe care tu o știai din vremurile tale de pruncie.
În noaptea în care te-am grăbit să te culci,
Pentru că am fost atât de egoistă,
Atât de fraieră,
Atât de năucită,
Atât de obosită,
Atat de nemamă –
Am uitat de nopțile făr’ de imperfecțiune în care am dormit mână în mână,
Capul tău plecat pe pieptul meu
Ori mâna ta pe sânul meu
Ori ochii tăi uitându-se în sus la mine
Și eu pierzându-mă în ei și dincolo de ei.
În noaptea în care te-am grăbit să te culci,
Ar fi trebuit să mă pedepsesc cu vârf și îndesat,
Pentru că tu n-aveai nicio vină –
Era doar a mea și a mea
Și am știut-o, știi când am știut-o?
La capătul genelor tale. Când le-ai închis. Când nemișcat, adormisei, mânuțele-ți căzând pe lângă piept. Atunci, un fel de monstru a ieșit dintre noi și mi-a fost frică tare –
Era regretul,
Regretul că eu, eu, mama ta, eu îți zisesem,
eu te silisem,
eu mă îndepărtasem
până-n kilometru și colț opus de tine.
Cum? Printr-o vorbă. Printr-un cuțit direct spre genele-ți imense.
Taci și bagă-te la somn.
Ce vorbe urâte.
Ce purtare de monstru.
Și-n acea clipă, am știut-o, mai bine ca oricine, mai mult ca oricând –
Că-n noaptea în care te-am grăbit să te culci,
Nemaigândindu-mă deloc la tine,
La ce simțeai,
La oboseala ta,
Am căzut din fața ta.
Tu ai dormit, încotro n-ai avut,
Dar eu?
Eu mi-am înecat noaptea albă în lacrimi de regret.
Încă ma luptam cu monstrul remușcării crezând
Că poate nu-s singura pe lume –
M-am ridicat la geamul nostru de odaie și nimic din ce voiam a face nu mai puteam, căci nu-mi venea.
Căutam la ‘cea fereastră un alt geam negru ca al meu,
Văzui pe dată sticla și-n ea o altă dâră, o siluetă prinsă de păr de-un alt monstru.
M-am dat în spate, un pas, doi.
Gândindu-mă că o altă mamă, dincolo de strada mea,
dincolo de geamul meu,
ori de odaia mea,
sau poate de imaginație,
Căzând și ea de remușcări, plângea acum și se gândea –
Că-i degeaba,
Că-i totul in van
Și c-acel taci și bagă-te la somn e doar un urât,
E doar o mare despărțire ce o făcusem cu clară știință –
Plângeam,
Pentru că
În noaptea în care te-am grăbit să te culci,
Totul n-a mai fost pe fugă
Chiar și pendulul a stat în loc,
Aerul din încăpere a tăcut crâncen,
Iar cearșaful de pe pat s-a strâns în el.
În noaptea în care te-am grăbit să te culci –
Tu ai adormit,
Eu am rămas mută și înțepenită
De încă o greșeală în plus atât de nechibzuită.
Știi ce am făcut? Nu, nu m-am ridicat de lângă tine și am fugit cum așa voiam de nerăbdare,
Ci am rămas acolo pe același așternut cu tine.
Lângă tine.
Dormeai.
Mi-am pus tâmpla pe tâmpla ta
Ai respirat și mai adânc
Degetul mi l-am băgat între deschizătura palmei tale
Și tu m-ai strâns.
Șiroaiele îmi biciuiau obrajii
Ți-am spus te iubesc,
Te iubesc tare!
Și-n același timp în mine mă-nciudeam că eu,
Eu –
Te-am lăsat să adormi
Și nu ți-am zis-o treaz.
Te iubesc.