(X)*Celei căreia îi este frică *

Mi-e frică de mor. De mine. De tine.
De toată iubirea dintre noi. 
Mi-e frică.

Câtă frică mi-a fost de ea. Sarcina mea.

Erai cu mine, sub pieptu-mi, jos, în pântece. Acolo aveai o altă viață, lângă viața-mi, paralele. Mi-a fost frică. Simțeam că la capăt n-o voi duce.
Măi, bebelușule, mi-e frică de mor, așa-ți spuneam prin peretele de piele ce se umfla, se mărea, se umplea de tine.

Mi-e frică tare, dar tare de tot, așa cum nu mi-a fost de nimic. Atât de frică, încât îți simt inima urcând de acolo de la tine, lângă a mea. Nu știu cum arăți, nu știu cum se simte mâna mea pe pielea ta, nu știu nici măcar de te voi putea ține între degete, oare vei avea păr, oare cum o să fie să te spăl, să te mângâi, să te țin, să te am?

Mi-am zis-dacă apucăm răsăritul nostru, măi, bebelușule, asta e tot ce vreau și nu-ți mai cer nimic.

Apoi mi-a fost frică iar de ea. Nașterea mea.

Cât va durea, cât sânge va curge, dacă eu nu voi putea, dar dacă i se întâmplă lui ceva, dacă mor de durere, cum mă pun pe picioare dacă-s singură, dacă și dacă și iar dacă și toți demonii ăștia cu D mă apăsau și nu-mi dădeau voie să respir.

Ți-am spus și atunci, măi, bebelușule, de mă ajuți, de-mi dai oleacă de putere, să vii și tu bine, nimic nu-ți mai cer, doar să fim bine, să trecem peste.

Mi-a fost teribil de frică.
Și dup-aceea, frică iar mi-a fost de ea. De viața mea cu a ta, de tine deloc fără mine. De bebelușeala ta.

Ce fac dacă nu mai respiri în noapte, ce fac dacă nu te aud și tu plângi pân’la epuizare, ce fac de te-neci cu mâncarea, ce fac de nu-s o mamă bună? Frica aceasta numai o mamă o poate trăi, duce și simți.

Doar o mamă o poate lua de mână, scutura bine și țintui în loc. Stai frică, oprește-te. Și apoi, iar ți-am zis, măi, bebelușule, de-mi dai instinct de mamă, doar atât îți cer și alta nu mai vreau. Și tu mi-ai dat. Mi-ai dat, mai mult de-atât, mult mai mult de-atât.

Câtă frică mi-a fost chiar și după aceasta.

Tu ai crescut. Azi te-ai ridicat în picioare prins de pătuț și rânjind la mine, mâine ai mers, azi te-ai dat prima dată în leagăn, mâine ai fugit pe tricicletă. Azi mi-ai gângurit. Mâine mi-ai spus apa, papa, pipi. Și ai crescut.

Și-acum mi-e frică. Eu m-am oprit, dar frica mea nu. Ea a crescut cu tine odat’.

Mi-e frică de tot ce însemni tu pentru mine, căci e atât de dincolo de orice. E dincolo de mine.

Mi-e frică, pentru că nu-mi pot închipui viața făr’ de tine. Și poate o să mă întrebați dar de ce s-o faci? De ce să-ți închipui viața fără el, fără copilul tău? Câte nu am făcut-o? Câte nu ne-am gândit cum era înainte? Cum ar fi fost dacă el nu ar fi fost…stop. Frica.

Frica de a te pierde. 
Frica de a nu-mi mai vedea nimic la linie de orizont, fără tine acolo. 
E-o frică pe care doar tu, mamă ca mine, o știi.

Și știți de ce-mi mai e frică? 
De el plecând de lângă mine.
De mine plecând de lângă el. 
Eu știu că-s ale vieții firești lucruri, dar ce să-mi fac, așa simt eu.

Și frica cea mai mare…ah, de-aș putea-o nimici.

De el când se va întoarce când și când la casa lui. Tu, mama, da’ mai schimbă și tu prin camera mea, e la fel ca acum o sută de ani. Apăi, de ce să schimb, măi, bebelușule, doar cine vine să stea în locul tău, nimeni. Mama, cum mi-ai zis? Cum ți-am zis? Nimic, mama, ești obosită cred…

Și încă mi-e…

De el cu un copil de mână.
De el mare, frumos și blând.
De el cu greutăți pe umeri.
De el iubind. 
De el și-o altă viață.

De el și-o mamă ce-i spunea…
Măi, bebelușule…