Câte praguri?

Mami pleacă la muncă acum. 
Pa-pa, puiule. Ne vedem diseară.

Nu, nu eu am zis aceste cuvinte copilașului meu azi de dimineață. De fapt, au sunat altfel: tati pleacă la muncă acum. Pa, pa, puiule. Și eu aș sta toată ziua să mă joc cu tine.

Copilașul meu, acolo-n prag, a împins ușa și a zis –tata-. 
Și câți și mai câți copilași în prag de ușă or mai fi fost în același minut, la aceeași oră, cu același cuvânt în gât- tata, mama.

Dar ce să facem?
Fugim, închidem ușa casei, ținându-ne ochii strânși să nu clipim a plâns, fugim, ne-mpingem într-alții de pe stradă, alergăm după troleuri, după tramvaie, după metrouri, înjurăm la volan, apăsăm frâna nervoși, cu fruntea transpirată, cămășile ude, cravatele ce ne spânzură emoția ce o lăsăm zi de zi, în urmă, acasă, acasă la noi, în prag de ușă.

Și totul pentru ei. Goana, adrenalina, toxicitatea lumii ăsteia ce se revarsă în hârtii cu valoare, în carduri, în credite și altele. Bani. Bani ca să aiba el, mititelul. Să iei un camion de jucărie, basculanta aceea de o voia ieri și ți-erau buzunarele goale, păpușa din raft care a rămas acolo și i-ai spus că data viitoare. Să aibă o hainuță, să aibă de-un consult la doctor, de un fruct ce l-ai găsit mai scump și n-ai avut atunci, de un dulce, de orice-i nevoie.

Mama, tata pleacă la muncă. 
Ne vedem diseară. 
Mama, tata și copilașul rămâne acolo. 
În prag de ușă.

Câte și mai câte praguri or fi auzit și or fi văzut lacrimile mici, pașii lor rămași lângă ușă, urmele mâinilor întinse să atingă clanța după al lor părinte.

După a lor mamă. După al lor tată.

Care fugeau nebunii să aibă de căsuță, pentru căsuță. 
Care fugeau nebunii să aibă să mai pună o cărămidă în plus. 
Care fugeau nebunii să aibă și ei de o vacanță anul acesta sau poate la anul. 
Care fugeau nebunii cu suspinele în pumni și-și lipeau fericirea mimată pe colțurile buzelor atunci când își luau rămas bun de la copil.

Of, cât de greu să fi fost, cât de greu este zi de zi pentru un părinte să-și lase căminul ca să construiască o casă.

Să lase joaca și râsetul ca să-și muște buzele și să trântească acte la birou în fața șefului.

Să lase puiul de om gândindu-se și luptându-se cu sine însuși. Cu sine însăși.

Să-și lase copilașul știind că tot pentru el o face. Că totu-i pentru el. Ușa închisă, fuga, cămașa transpirată, pașii aceia nebuni și grăbiți care seara abia așteaptă să se-ntoarcă acasă.

Să ajungă în pragul ușii. Acolo unde o să-l găseasca tot pe el, pe al lui om mic, mic, dar mare cât ușa de atâta fericire.

Acel mititel în prag de ușă, chiuind, bătând din palme, dându-se de-a berbeleacul, aducându-și tolba de jucării și cățărându-se pe a lui mamă, pe al lui tată.

Mama, tata!- mama, tata!

Câte și mai câte praguri or fi rămas așa: mute, moi, făr’ de zgomot în fața fericirii ne-ncăpătoare ce o văd și o aud seară de seară?

Câte?