Ce aș mai putea dori?

Ce aș mai putea dori? Îmi iubesc copilul, îmi iubesc soțul. Iar ei mă iubesc pe mine cu vârf și îndesat.

Ce aș mai putea dori? 
Adeseori spun da, dar uite că suntem amândoi mereu obosiți, găsiți unul lângă celălalt storși, epuizați, nici nu știu dacă ne mai privim, nici nu ne mai atingem, cu pernele strânse în mâini și capetele afundate-n ele, întorși spate în spate unul la celălalt.
Dar îmi iubesc copilul, îmi iubesc soțul. Ce aș mai putea dori? Și ei mă iubesc la rândul lor.

Copilul mereu mă va ierta, mereu va găsi să-mi zică, așa de nicăieri, un te iubesc mami, o sărutare dată-n grabă, niște mâini micuțe prinzându-mi obrajii între palmele lor fine și apoi fugind înapoi la locul de joacă.

Și uit.

Și apoi iar zic. Da, da’ uite cum mi-e casa, praf peste tot, mâncare aruncată pe pereți, geamuri nespălate de un car de timp. 
Dar îmi iubesc copilul, îmi iubesc și soțul. Ce aș mai putea dori?

Da, da’ uite că n-avem bani de aia și de aia și de aia. Stop, îmi zice cealaltă voce-n mine: îți iubești copilul, îți iubești soțul. Ce ai mai putea dori? Sunt plini de sănătate, sunt făr’ de boală amândoi, sunt lângă tine zi de zi. Îi poți atinge, strânge-n brațe, iubi până în miez de noapte și de zi.

Da, dar uite că iar uit și zic dar n-avem casa noastră, stăm prin alte case, că uite că nu mergem mereu în vacanțe, că n-avem ajutor, că n-avem nici aia și ce bine-ar fi dacă și dacă și dacă…

Dar te opresc. Îți iubești copilul. Îl iubești pe tatăl copilului tău. Poate c-ar trebui să fie suficient.

Ca atunci când dup-o lungă zi de chinuire și rutină, îți vei întinde oasele, fărâma de carne lângă ei, să simți că ei doi, doar ei sunt lumea asta toată.

Să simți că nu-ți mai trebuie nimic.