Of, copiii ăștia…

Of, copiii ăștia-
Tu ai văzut-
Cum se miră,
Cum se bucură,
Cum se agață de sufletul tău?

Of, copiii ăștia- 
Tu ai văzut-
Cum plâng ei așa cu toată ființa, 
Cum arată ei cu degețelul lumea-ntreagă,
Cum fac ei bravo, tumbe, cucu-bau?

Of, copiii ăștia-
Tu ai simțit-
Când zic ei
“Te besc mama!,
Te besc tata!” 
Când se înconjoară cu de-a-ntregul de gâtul tău,
Când te mângâie cu palmele pe obraji-ți necăjiți?

Of, copiii ăștia…
Tu chiar nu știi-
Cum fac ei de ne iubesc atât,
Cum fac ei de ne doresc mereu- neîncetat la bine și la rău, 
cu dureri și bucurii?

Of, copiii ăștia-
Cum reușesc, zi-mi și mie- 
Să ne ierte,
să ne-nțeleagă, 
Să ne asculte ca niște oameni mari când ei sunt mici,
Să ne ridice 
cand noi ne doborâm, 
Să se joace 
când totu-i grijă pt noi?

Of, copiii ăștia- 
Mici, 
nevinovați, 
plini de minuni. 
Frumoși,
eclipse de-ale lumii;
De i-am ține în pumni,
De-am putea acolo
strânși, strânși, strânși 
să nu-i lăsăm din brațe.

Dar zboară. 
Ca un fluture,
ca o gărgăriță,
ca un zmeu.

Of, copiii ăștia…
De unde au venit- 
Din mine, din tine, din noi, din ele 
Și unde se înalță?

Of! 
E despre viață și iubire.
Copiii aștia. 
Lumea ar trebui doar despre ei 
să fie.

Copiii ăștia, 
bucăți de rai, 
bucăți din noi.

Of!