(IV)*Celei care și-a îmbrățișat regele*

Strânge-ma. Tare. Da, asta vreau.

Poate și el are nevoie de tine.

Poate printre scutece, plânsete, legănari și lăptic dulce, e Omul. Omul acela cu care te-ai legat. De mână, de braț, din noapte în noapte regăsindu-vă pe un cearșaf, apoi pe altul și iară pe altul. Zilele voastre ce s-au dus sunt amintiri pentru acum.

Mulțumește-i pentru amintiri. Pentru că a fost acolo. Poate că nu a făcut-o așa cum ai fi vrut. Poate că nu a șters praful și în colțișorul acela. Poate că omleta aceea pe care a făcut-o neîndemânatic dis-de-dimineață e rece când tu o mănânci.

Poate că nu a stat cu cel mic cât ai fi avut nevoie. Poate că ți l-a dat uimit, nervos, frustrat în brațe și ți-a zis: Ia-l! N-am ce să-i fac, nu știu ce să îi fac! Plânge! Tu ești mama!
Și tu i-ai zis și ce dacă, tu ești tatăl! Nu ești bun de nimic, măcar de m-ai ajuta și tu, măcar de ai face asta! … și asta și asta.

Și în toată învălmășeala de zile trecătoare, în tot caruselul acesta de du-te vino, el a făcut cumpărăturile. A cărat apa. A șters o podea. Ți-a mai adus ceva de mâncare la pachet. A mai schimbat un scutec. Poate le-a făcut pe jumătate. Poate le-a făcut prost. Dar pariu că le-a facut cu inima. Cu inima de tată, cu sufletul de soț, cu tot ce a avut el mai bun, mai drag, mai de bărbat de oferit.

Poate nu ți-a dat lumea, dar acolo un locșor în ea, aranjat și făr’ de praf l-a sudat el cumva. Și-a scos utilajele. Ți-a bătut oboseala în cuie uneori, cu foarfecele ți-a scos inima, a pus pansamente colo și colo.

A fost omul tău. Așa cum a știut-o. Așa cum a putut. Puțin, simplu, prost, mai deloc, mai stângace, uite atât a putut. Poate n-a știut, poate n-a înțeles, poate și în el a zvâcnit o temere, o lacrimă ori negre gânduri. Poate că nici el nu a avut cu cine să vorbească. Tu erai în cealaltă cameră. Erai tot pentru un alt omuleț. Și el a fost singur.

Or crede-mă pe cuvânt de mamă, eu nu zic c-așa e trebuință să fie ori că așa-s toți. Acestea-s zicale din neamuri și povești, din străbuni și vechi timpuri.
Eu îți spun doar că… poate și el ar fi vrut-
Să vă îmbrățișați altfel.
Să nu mai fie ocară.
Să știe cum să le facă mai bine.
Pentru tine, pentru pui sau pentru el.

Poate atât a putut. Poate atât a știut.
Poate că tânjea și el în umbrele tale. Dar cum să se mai plângă? Cum să te mai ajute atunci? A trebuit să tacă, să înghită, să fie el puternic, dur, să-nchida el ușa fără s-o trântească. El să fie pacea. Să plece capul și să facă. Până la urmă. Pentru că așa fac ei. Oamenii noștri. Până la urmă fac.

Eu nu zic să-l ierți. Nu zic ca așa-i natura.
Zic, poate, că și el vrea să îl îmbrățișezi. Așa, ca odinioară.
Zic, poate, că face așa cum poate el mai bine. Și că o face din suflet.
Nu-mi spune că nu are. O vezi numai când își privește copilul. Mândria, cât de mare se face și el.

Acolo, printre ungherele sale dinăuntru, te are încă și pe tine.
Să știi că te iubește!
Tatăl copilului tău te iubește.