Nu știu

Eu știu? De unde să știu? Nu știu. Cine știe? Cine?

Când o să te mai am lângă mine, așa- întreg, complet, gol de-ale lumii rele, spurcăciuni, mizerii și noroi. 
Când o să mai fii aici, așa, cu toată ființa ta. 
Când vei mai sparge aerul din încăpere cu toți porii veseliei tale. 
Când o să mai fii al meu așa sincer, nevinovat, fără mâzgălelile oamenilor din jur care, vrând-nevrând, or să te atace, or să te lovească-n suflet ori se vor juca mârșav cu tine.

Eu nu știu. Dar cine știe? Ar trebui să mă bucur ca un aiurit, ca un îndrăgostit, ca un om ce dă cu tâmplele de zidul fericirii și-și lasă acolo toată suflarea.

Să mă bucur de ce? De tine, de faptul că ești aici, că ești mic și ai puteri ascunse-n tine.

Cum meșterești tu o jucărie, o întorci pe toate părțile, măi, oare intră, uite că nu nimeresc, fir’ar!, ba stai c-a intrat!
Te-ncrunți, râzi, te luminezi tot. Pentru tine, reușita stă în două cuburi încastrate, pentru mine e așa de complicată.

Și-mi dau seama că-n lumea ta mică, toate lucrurile contează, pe toate le atingi, miroși, auzi sau simți. Îți place să gâdili un fir de păpădie, să lingi un geam rece, să dai cu palma în tobă. Ce simplu pentru tine, ce întuneric pentru mine.

De te-aș înțelege pe tine întru totul, poate m-aș împăca și cu mine. Cu fricile, spaimele, durerea de demult, schimbarea timpurie. Și atunci m-aș coborî lângă tine. Să fiu la înălțimea ta. Cât cerul. Cât universul.

Tu să-mi spui: mama, mă vezi?
Eu să-ți răspund: te văd, te aud și te-nțeleg.
Tu să simți că-mi pasă, eu să simt că sunt de-ajuns.

Scriu toate acestea ca să-mi îmbăt temerile, insomniile, să cred că, chiar de vei crește mare, tu tot aici o să rămâi.

Lungit lângă mine, cu ochii pe jumătate obosiți, mijând a somn și reverie, să nu-ți mai trebuiască nimic, decât un piept de mamă, un trup greoi, o inimă bătrână.

Cu drag, 
K.