*Noaptea-n care am fost o mamă rea*

Oare o să ții minte? Căci eu da.
De noaptea-n care am fost o mamă rea.

Am închis ochii. Erai acolo, cu ochii închiși și tu, cu gene mari. Te vedeam prin întunericul ce-mi spărgea tâmplele de durere. I-am deschis apoi, erai mare, trecuseră peste tine anii mei, iar pui de om nu mai erai. 
Oare o să ții minte? Căci eu da.

De noaptea în care te-am lăsat să plângi, puțin mai mult,

Pentru ca n-am mai simțit forța 
cea fizică de altădată,

De a mă ridica, 
de a reacționa, 
de a face ceva;

De a te ridica, 
de a-ți cânta 
și-a te legăna,

De noaptea-n care am fost o mamă rea.

Oare o să ții minte-
Pașii mei plecați de lânga tine,
Brațele închise,
Pumnii încleștați în altă pernă, 
Alta decât cea de lângă tine 
În care am plecat, 
de nervi, de sfârșeală, de sleire și de nevlagă-

Să plâng, să mă-ncrunt, să urlu tot din mine.

Mi-am încleștat dinții până la scrâșnire, 
am spart furia între ei,
am țipat durerea și istovirea, 
pân’ s-au spart geamurile-n noapte de zgomot.

Nu se auzea nimic, 
doar plânsetul tău înecăcios și lipsit de ajutor.

Mi-am țipat răutatea întinzându-mi maxilarele la maximul disperării.

Mi-am dat seama că am urlat muțește ca să pot scăpa de otrava 
pe care o luasem de undeva, 
fără să știu,
și mă făcuse-n noaptea aceea 
O mama rea să fiu.

Apoi te-am auzit. Încă plângeai, trecuseră clipe poate, 
între mine și tine:
Abandonul. Și m-am speriat.

Că poate o să ții minte
Că m-am ridicat
Că am plecat 
Și n-am reacționat.

Și m-am întors. Mi-era frică
să nu te sufoc de atâta iubire, 
De atâta dorință de a te strânge-n brațe ca niciodată

Și mi-a fost frică și ți-am plâns în față-
Că o să ții minte de noaptea-n care am fost o mamă rea.

Ai adormit pe loc, pe pieptu-mi.
Simțeam cum inimă bate pe inimă.

Și mai simțeam, că sigur, 
sigur de tot,
Minte o să ții
Noaptea 
Și nopțile 
În care am fost …

O mama bună, nu una rea.

K.