Tu, tot, ești minunat, copil de aur alb, copil de basm

Mi te-ai întâmplat. Într-o zi de novembre, într-o zi de iarnă. Dar ai ars în mine ca focul, ca meteoriții unei planete de undeva, din depărtări, din țări de vis.

Țin minte. Prima lună ai fost o bucurie, poate și tristețe, poate o întrebare. A doua și-a treia, m-ai învățat să te-accept.

A patra te-am aflat și am știut cum te numești.

În lunile cinci-șase, m-ai poticnit. În simțiri, în mișcări. Ai făcut tic-tac pe o ecografie, pe o sticlă în alb-negru, dar eu vedeam viața în toate puterile ei, de la mic la perfect, de la mic la divin.

Apoi te-am simțit, într-o cochilie de piele, dădeai adesea din mâini și piciorușe, iar eu încă mă minunam de tine, de existența ta.

Știam că ești cât o lămâiță, cât o portocală, câte și mai câte fructe am desenat în gând și pofte mi-ai făcut cu ele. Tot pe-atunci, m-am simțit mai frumoasă ca niciodată, mai strălucitoare, mai plină de soare, de tine, de noi, de mine și de tatăl tău.

În cea de-a șaptea lună, urmată de a opta, a trebuit să stau mai liniștită, acum pășeam mai greu, iar trupul meu… era și el greoi, vlăguit, cerea de toate.

În cea de-a noua lună, m-ai făcut să-mi disec pieptul, să-mi scot inima și să mă gândesc serios la tine. Trebuia să fac, cumva, să-ncapi și tu acolo. Viu, întreg, trebuia să fie cameră și pentru tine.

Naivă rău am fost… în inimă mi te formasei tot deja, în toate camerele sale- tu îți făceai deja culcuș, locșor- pe veci întru al meu destin.

Am zâmbit, băgându-mi inima la loc în piept. Tu ai mai lovit o dată cu piciorușul și atunci m-ai anunțat că vii.

Mi te-ai scurs printre degete… ca firele de nisip dintr-o clepsidră agitată, cu incintele de sticlă oglindind perfecțiunea.

Acum te am aici, dupa 9 luni care-au fost cât 9 lumi, aici ești tu- viu, cu ochii tăi ce-mi bat la sânge fericirea, tu, copil de aur alb, copil de basm!

Cu drag și dor,
K.