Când părinții sunt străinii

Mă doare. Te doare. Ca doi tauri. Coarne împunse. Unele într-altele. Însângerate. Pătate de insulte, de cuvinte grele ca zgura pietrelor. 
Certurile de dincolo de ușă.

Cine, cum a greșit. Cine, cum a făcut. Cine, cum n-a știut. Să tacă. Să plece capul. Să lase de la sine. Să-ntinda un compromis pe-o tavă ruginită. Ruginită de ani, de iubire, de voi doi.

Cine, cum n-a știut. Să îl ia pe celălalt de mână când a dat să plece furios din camera unde erați amândoi. Să se trântească în fața lui și să-i spună uite-mă, privește-mă, sunt tot eu, al tău, a ta, aici, acum!

Cine, cum a răcnit mai tare-n el. Cine, cum a tăiat rana mai adânc. Cine, cum n-a știut să mai aibă răbdare. De o pauză, de un respir, de o emoție, de o strângere în brațe.

Cine, cum a plecat primul. Cine cum n-a spus iartă-mă, îmi pare rău, n-am vrut, nu mi-am dat seama.

Cine, cum a fost odată un părinte. Și nu putea fi singur. Căci nu era corect, nu era destin. Așa că au fost odată doi părinți.

Cine, cum a iubit mai mult.
Cine, cum a suferit mai puțin.
Trageți linie. Spălați-vă toate murdăriile, toate neputințele, toate josniciile, slăbiciunile.

Dați jos mucegaiul de pe colțurile sufletelor voastre. Faceți curat între voi. Lasați un loc făr’ de praf, cald, lăsați podeaua să lucească a înțelegere și fericire.

Lăsați un loc. Acolo să încapă el. Al vostru pui de om. Vă rog… nu-l faceți să-și ridice ochișorii. Să vă privească și să nu vă recunoască. Să-i tremure privirea. Să-i vin-a plânge. Să-i vină a se împărți la doi. Căci nu va ști. Nu va-nțelege.

Lăsați un loc între voi doi. Locul de la începutul și sfârșitul căruia v-ați privit pentru întâia oară, v-ati surâs unuia celuilalt, v-ați atins cu ezitare, v-ați dăruit trupurile ude, v-ați promis un drum pe viață.

Locul unde pas cu pas, sărut cu sărut, atingere cu atingere, bucată de fericire cu bucată de extaz ați creat fărâma din voi doi. 
Viața. Ați creat-o. 
Faceți să o merite- din plin, deplin.

Cu iubire, 
K.