Aș vrea… să le spunem copilașilor noștri de turtă dulce- “iartă-mă”,…pentru că ei chiar o fac

Oamenii aceștia mari, măi piciule, nu știu să ierte. Ei spun că iartă, dar nu o fac, se prefac doar. Da, da.
Oamenii aceștia mari, puțin mai mari decât tine cu vreo trei patru etaje… mint de-ngheață apele.
Oamenii se păcălesc între ei, dau cu pietre din acelea dureroase rău de tot, apoi se fac că uită, dar nu uită. Oamenii își greșesc unii altora și cer scuze, spun “iartă-mă”, spun iarăși “iartă-mă, te rog!”, -rămâne spus, în aer, neiertat, ca un cârlig suspendat, a cărui rufă s-a ruinat pe jos.
Oamenii nu iartă pe bune. Pe cuvânt de mamă.

Dar tu… tu, piticule, tu! Tu chiar ierți.

Dacă eu ridic vocea și devin un dragon cu flăcări țâșnite pe nas, tu plângi și apoi râzi, tu mă ierți făcând poc din degețele.
Daca eu îți spun “aia nu, aia nu, nu, nu, nu”, tu plângi și apoi râzi și poate crezi “s-a-ncurcat mami-n vorbe aiurea”, și tot mă ierți după.
Dacă eu te dau la o parte, tu ridici ochii la mine. Ochii tăi de soare și de lună plini. Te miri, te-ncrunți, plângi, dar după, iarăși mă ierți.
Dacă eu mă grăbesc, te-mbrac ca uraganul, te salt afar’ din casă ca furtuna, tu nu-nțelegi prea bine, te zbați acolo-n cărucior, dar mă ierți din nou.

Și când ridici mânuțele la mine, dar nu te iau mereu în brațe.
Și când vrei doar la mine, dar eu te las la alții.
Și când mi-aduci jucării, iar eu te trimit după altele și altele, în loc să-ncepem joaca.
Și când sunt lângă tine, dar nu sunt cu totul acolo.
Și când mai plâng prin baie.
Și când închid ochii-n noapte și mă fac că nu te-aud.
Și când arunc una alta, ca să-mi descarc nebunia acolo.
Tu chiar mă ierți.
De-adevăratelea.
Nu cum o fac oamenii.

Copilașule, dă-mi și mie! Dă-mi din puterea aceasta extraordinară, dincolo de granițele noastre lumești și omenești, învață-ne, rogu-te, și pe noi, căpcăunii aceștia cu plete-n vânt, grăbiți s-ajungem peste tot, învață-ne ce e iertarea.
Tu chiar mă ierți cât ai zice “hapciu!”. Pentru toate. Nu mama mea, nu tatăl tau, nici vreun prieten … nu m-au iertat așa.

Spune-mi, de ce te supăr eu așa, de ce o fac, chiar de știu că-i rău și mai ales, că tu ești… tot, dar tot pe cerul meu? Spune-mi, șoptește-mi la ureche, cum îți iese așa de bine, cum o faci, de ce mă ierți?

Ai ridicat mânuțele la mine, m-ai tras de-ureche-n jos, m-aplec acum eu către tine, și cu gurița ta de ghidușie plină, secretul mi-l șoptești:

Pentru că te iubesc, mama.

*cules din mărturisirile piciului meu*