De ce nu ți-am zis cât de frumoasă ești?

Ce frumoasă ești astăzi!

Știu, știu că nu mă crezi. Cum naiba să fii tu frumoasă, cu ochii aceia încercănați, ca și cum prichindelul ți i-ar fi colorat cu carioci negre, așa apăsat, apăsat, ca să se vadă, cum? Și mai e și părul. Părul tău încâlcit, pe care îl simți murdar uneori și abia ce l-ai spălat. Și hainele pline de lapte, de mâncare, de muci ștersi, de biscuiți sau fructe aruncate pe jos.
Și tu, așa toată, întreagă, de la cap până la degete, părăsită ca o epavă. Unde ți-e țărmul? Unde ți-e marea? Te dor toate.

Ai vrea să țipi să te audă tot blocul, toată strada, tot bulevardul. Ești obosită, nervoasă, frustrată, simți că timpul l-a mâncat careva, că s-a minimizat. Unde este timpul tău? Timpul acela în care făceai totul la milimetru, în care aveai timp să inspiri și să expiri? Unde s-a dilatat, unde s-a propagat?

De te-ar auzi tot bulevardul, după cum spuneam, poate ar sări, unul, altul, cu câte ceva. Poate ar veni unul să-ți aducă niște mâncare, altul un pahar de apă, altul ți-ar masa umerii, sau unul te-ar bate doar pe spate și te-ar privi dulce.

Știu că ți-e dor de dragoste. De dragostea făcută pas cu pas, nu pe repede-nainte, nu șontâc-șontâc, nu pe volum de șșșșt. Of, femeie, dar ce frumoasă ești! Simt că te-ai mai domolit. Cred că dragostea ori amintirea ei a făcut aceasta. Vezi? Nu-ți spuneam eu?

O îmbrățișare.
Un cuvânt de miere.
O dragoste ca mai demult.
Un timp doar pentru voi.

Ești foarte frumoasă azi! Știi de unde știu? Nu de pe fața ta-ncruntată, nu de pe părul tău uitat în coadă, nu de pe hainele tale largi și murdare. O știu din oglindă. Te văd. Ești frumoasă. Pentru că ți-aduci aminte de tine. Iar dacă reușești să-nvii amintirea, vei reuși să te-aduci înapoi. Poate mai greu, poate mai încet, dar încă ești acolo. Să nu uiți, te rog. Ai grijă să nu te mai uiți.