Îmi vine să te mănânc, tot, tot, tot!

Găteam mai devreme pentru copilaș. Un pui la cuptor. Și ca să nu se-apropie de cuptor, îl tot trimiteam să-mi aducă animăluțe de pluș: unde-i pisica, unde-i iepurașul, ba unde-i chiț chiț.

Și iac-așa cum încercam eu să-l tot “fraieresc”, s-a oprit în loc. M-a fixat, a deschis gura cu doar patru dințișori, dintre care doi abia se văd, și a lungit un zâmbet pâââââân’ la urechi. Așa de luuuung, c-am uitat și de mine și de puiul din cuptor.
M-am aplecat lângă el, mi-am băgat nasul în ceafa lui și-a început a râde, de nu se mai oprea. Ah, câtă bucurie îți poate da un pui de om, doar așa, c-un zâmbet de nu-mă-uita.
N-am cum să uit. Momentele ca acestea nu se uită. Ele îngheață. Opresc timpul.
Ne-am așezat amândoi pe gresia rece, rece de tot, dar mi-era inima atât de caldă, încât zău, zău de-am mai simțit ceva.

P.S. Ca să vă scot (sper) și-un zâmbet: titlul e pentru puiul meu de om, nu pentru cel din cuptor.

Cu drag și de toate ce vreți voi,