Azi știu că te am

Acum te dai jos din pat singur. Cândva, mi-era frică ochii să-mi închid și să nu cumva să nu te mai găsesc la un braț distanță de mine. Puneam pături și perne între perete și pat și apărătoare, mi-era frică tare. Azi, azi te dai jos singur. Îți îndrepți piciorușele înainte, le întinzi și sari. Ție nu ți-e frică, mie, uneori, îmi e.

Acum știi să spui mă doare burtica sau sunt obosit sau nu mai vreau. Cândva, nu puteai. Plângeai mult de tot, atât de mult, căci uneori mi-era frică. Mi-era ciudă pe neputința mea, pe tot ceea ce simțeam și mai ales pe furia aceea incertă de a nu putea face nimic. Azi tu-mi spui când te doare și nu mai plângi la fel. Ție nu-ți mai e frică, mie, uneori, îmi e.

Acum vorbești cu mine ca un om mare. Cândva, doar îmi zâmbeai și până aici ne era orizontul, de la tine nu puteam scoate mai mult. Acum, în palme îmi pui frământările tale mici, pe urechi îmi atârni vorbele cele mai sincere, iar uneori, cu mâna ta mică, îmi lași obrazul să respire acolo. Îl cuprinzi și-mi spui cuvinte pe care doar tu le înțelegi și eu râd. Unora li se pare ceva pueril, pentru mine asta e dragoste pe bune, pentru că doar clipele ca acestea fac să stea secunda-n loc.

Ție nu ți-e teamă să te exprimi așa, să te dai cu totul, mie, uneori îmi e. Mi-e ciudă că mi-e teamă și că sunt slabă în a-mi arăta în fața lumii ceea ce simt pentru tine. Așa că scriu despre asta, ca să-mi fie mai ușor.

Azi, azi hainele-ți rămân mici.

Azi devii băiețel. Mâine vei fi fiul meu.

Azi văd că ai pasiuni și dorințe. Iar eu mă simt datoare să le țin vii și să le implinesc.

Azi, azi tu ai lumea ta de mic prinț. Vorbești cu vulpile din cărți, vorbești cu luna de pe cer și îmi arăți că până și lucrurile imposibile, sunt posibile atunci când ești copil.

Azi, azi tu ești nevinovat și nu știi ce sunt orânduirile lumii.

Azi, azi tu ești al meu și eu mă uit pe rând la anii ce mi i-ai dat din tine și mă scutur, mă dau de-a berbeleacul și apoi mă trezesc la viață.