Familia mea nu e perfectă, nu e nici măcar pe aproape

Trag o gură de aer adânc. Mai trag încă una, ca să vă scriu despre asta.
Familia mea nu e perfectă, nu e nici măcar pe aproape.

Serile acelea în care ne contrazicem, în care ne spunem cuvinte dure în gânduri unuia celuilalt, iar între noi e un copil. Copilul nostru.
Zilele acelea în care niciunul nu are, parcă, timp de nimic. Tu nu ai dus gunoiul, și ce dacă, tu nu ai fost la cumpărături, și ce dacă, tu nu l-ai dus la grădiniță, și ce dacă, tu nu te-ai jucat deloc azi cu copilul tău.

Te întrebi dacă între toți pereții de case de familii o fi așa, dar nu e ca și cum i-ai putea întreba sau nu e ca și cum ei ți-ar putea spune.
Apoi te gândești că poate ai tu ceva, că poate pe undeva ai făcut ceva greșit, sigur, sigur ai făcut ceva greșit și ajungi în punctul în care vin toate grămadă.
Îndoiala.
Nesiguranța.
Lipsa.
Neîncrederea.
Absența.
Durerea.
Ciuda.
Furia.

Și atunci realizezi. Realizezi că familia ta nu e perfectă, nu e nici măcar pe aproape de a fi așa.
Mai dai un scroll pe Facebook sau pe Instagram și îi vezi pe toți atât de bine, ba îmbrățișându-se în trei, ba gătind cu copiii, ba toți la șemineu, ba toți râzând și fiind bine. Și îți vine în momentul ăla să te închizi undeva, pleci, te așezi jos și începi să cauți în telefon. Videos, photos și uite că găsești și tu zeci, sute, mii de poze, momente, clipe în care arătați la fel de fericiți ca ceilalți oameni de pe internet.

Si atunci te mai întrebi încă o dată, da’ce naiba e cu familia mea, ce naiba am făcut greșit, de ce nu simt nicicum perfecțiunea asta din poze și filmări, unde sunt între pereții casei mele cei de acolo, de pe ecrane?

Ăia suntem noi, acasă la noi de ce nu arătăm la fel? De ce nu se simte perfecțiunea aia la noi în casă? Și mai stau puțin, să o simt durerea asta în suflet și să o pot înțelege, dar dincolo de ușa camerei în care m-am ascuns vine omul mic după mine și mă întreabă dacă sunt bine.
Apoi, urmat de el, vine și omul mare și uite că ies din cameră.
Uite că mă duc după ei.
Uite că mă așez pe jos lângă ei, pe parchetul nostru fără covor și montăm șoptit toți la același lego.
Uite că asta ar putea fi o fotografie perfectă sau un film perfect de familie.
Uite că nimeni nu are cine acum să ne facă o poză sau să ne filmeze.
Uite, că poate, nici nu trebuie să fim perfecți, că poate în sufletul nostru noi ne iubim așa unii pe ceilalți și răzbatem tremurat cum putem, cu bune și rele, cu prezențe și absențe, cu plinuri și goluri.

Eu nu am familia perfectă, nu am nici măcar pe aproape familia perfectă, dar am familia care vine după mine atunci când mă simt
îngrozitor de singură.

Credit foto: Noi, perfecți, la al doilea Crăciun de Marc – prin ochii Huanita Kiss Photography