Un colier de mărgele

Așa nevoie am de tine, încât e prea puțin, e prea făr’ de unelte să-ți zic și să-ți arăt cum. Nu aș putea. Să-ți măsor, să încerc să te conving aievea. Mi-aș pune doar obrazul lângă al tău și uite așa ți-aș zice: iubește-mă.

Tu o să mă împingi nițel. O să-ți arăți dinții tot mimând un zâmbet, eu mi-oi trage buzele în colțul gurii, ascunzându-mi-l pe-al meu. Of, de-ai ști tu, copile, cum simt mamele iubirea. Apoi te vei întoarce către mine. Cu mânuțele vei înnoda la gâtu-mi, câte-n lună și în stele. 
Un colier de mărgele.
O mărgea se va numi mami, mi-e foame.
Alta, mami, mi-e sete.
Încă una s-o numi mi-e frig, cu o alta geamănă mi-e cald.
Mărgeaua de colo s-o numi mi-e somn,
Și uite-o și pe mărgeaua mică, cred c-o chema-o – mami, mi-e nevoie.

De tine.
Să stai cu mine.
Să te joci.
Să-mi dai din tine.
Telefonul să-l închizi,
Gândurile să le-oprești,
Grijiile să le arunci.

Și uite așa, un copilaș s-o juca și-o înnoda, colierul de mărgele, la gâtul și urechile mele.

Mai iubește-mă puțin, așa i-aș șopti.
Ca o fețișcană aș fi!

El s-ar învârti, și-ar mișca din ochi, din nas, din buze, 
Fața mi-o va lua între mâini,
Se va sprijini de tâmpla-mi – 
Voi simți atunci iubire
Ce mai are sens și rost…
Să mai scriu ce e atunci?

Când un pui de om își lasă
Ființa mică pe-ochii mamei 
Și-i sărută, îi miroase, 
Îi transformă în luceferi?