Ție de ce-ți place de mine, copile?

-Ție de ce-ți place de mine, copile?
-Pentu că întinzi lufe.

Bufnesc în râs și nesiguranță.

-Cum, mami? De ce îți place de mine pentru că întind rufe?

-Pentu că eu ți le dau, te ajut la teabă.

Așa mi-a spus micuțul.
-Și de ce îți mai place de mine, pui?
-Pentu că ești bună și pumoasă. Și îmi dai bun. Și de mâncale. Deja ochii mi-erau plini.

Și toate astea și mai știi de ce?

-De ce, micule?
-Pentu că dolmim și ne tezim și te joci cu mine și…

L-am strâns tare la inimă.
Uneori e nevoie de atât, ca să ne amintim de ce au venit ei pe lume.
Ca să ne amintim cine suntem noi.
Ca să mergem mai departe.
Ca să mai rezistăm încă o noapte fără somn.
Și încă un car de zile cu mâncarea rece și reîncălzită.
Și cu părul nespălat la timp.
Și cu atâtea lucruri amânate, pe care vom spune că le vom face mâine.

Nu știu dacă i-ați întrebat vreodată pe ai voștri de ce vă iubesc, nu știu ce v-au răspuns, mi-ar plăcea să știu, dar mai mult de atât mi-ar plăcea să știți voi.

Ca să fiți mai fericite decât sunteți deja.
Ca să vedeți că tunelul ăla nu a fost negru până la capăt.
Și mai ales, ca să vă simțiți că nu mai prea există goluri în voi. Și poate că nu mai există nici timp, dar mai contează?

Când știi că ființa asta mică de tot, reinventată în lume de tine, făcută pas cu pas din uimire, puțină teamă și prea mult drag, ține la tine așa?
Pentru că întinzi rufe.
Nu e uimitor?
Nu e prea de nedescris?

Photo: Little Sunshine Studio