Tatăl lui îl face să râdă ca nimeni altcineva

Îl face să râdă mult. Îl face să râdă de la un pol la altul, de la un capăt la celălalt al lumii, dintr-o cameră în alta.

Îl face să râdă cu anii veseli din el, cu inima lui de copil atât de reală, vie, acaparatoare.

Poate că nu i-a fost mereu alături, dar i-a fost când a avut nevoie.
Poate că nu m-a înțeles pe mine total ca mamă, dar pe el, pe copilul nostru, știu că l-a înțeles.
Poate nu i-a schimbat scutecele, poate nu l-a legănat, poate nu l-a adormit, dar poate chiar i-a fost frică sau nu s-a simțit în stare.

Poate nu i-a citit cărți cu povești, dar s-a jucat cu el de-a Peppa Pig pe voci.
Poate nu l-a mângâiat și sărutat atât de mult, dar a stat cu el umăr la umăr, suflet lângă suflet și au făcut pe podea colecții nesfârșite de puzzle-uri.
Poate l-a îmbrăcat câș, poate nu i-a gătit niciodată, dar a găsit mereu în portofel, încă puțin, cât să-i ia ceva copilașului rupt din el.

Poate nu i-a spus cuvinte de alint, dar l-a sărutat și i-a spus te iubesc în fiecare noapte, înainte de somn.
Poate nici măcar nu a fost ore în șir cu el, poate nu au rămas nicio zi și nicio noapte singuri, fără tine, mamă, dar a fost uneori îndeajuns, a fost cât trebuia, pentru că vezi tu, asta se vede și se simte.

Copilul tău își iubește tatăl. Și nu poți iubi așa, nu te poți bucura atât de mult, atât de tare și de cuprinzator încât uneori pe tine te dă la o parte doar pentru că… tatăl lui a ajuns acasă.

Așa că, îți spun cu drag, dacă cel puțin odată l-a făcut să râdă ca nimeni altcineva, nici măcar așa cum o faci tu, dacă cel măcar odată l-a strâns tare în brațe și i-a spus tati te iubește, dacă cel măcar odată i-a luat apărarea, l-a lăsat mai mult decât îl lași tu, s-a jucat cu el ca eroii din poveste, i-a fost cavaler și spadă, i-a fost spătar și brațe, atunci înseamnă că i-a fost. Și că poate, nu îi e tată doar cu numele. Deci, aș zice, cred, că ai știut pe cine să alegi.

Și nu îmi rămâne decât să scriu toate acestea dincolo de ușa în care sunt ei amândoi, împreună. Să îl aud pe puiul ăsta al meu de om cum râde din ochi, din degețele și din piciorușe, să îl aud râzând atât de tare,
Atât de cuceritor,
Atât de plin de fericire reală și naturală de la al său tată,
Încât… în momente ca acestea nu-mi vine decât să îl iert pentru tot pe Om.

Să plâng, să râd de râsetul copilașului meu și să mă mir încă o dată de viața asta și de toate tertipurile ei. Cine ar fi crezut? Un munte de om să se facă scorbură, să se facă cuib, să se facă mic, mic, încât pe el să urce viteaz și cu fericirea-n buze, un pitic și jumătate?

Credit foto: shutterstock.com